„Blogosfera” – o flaşnetă stricată

Aproape toate blogurile româneşti sunt inutile. Cel de faţă inclusiv. Pierderi de vreme, doar ca să-ţi expui părerile sau frustrările. Energie consumată prosteşte.

Nu prea mă interesează dacă sunt şi alţii de acord. Presimt că blogul ăsta o să înceteze. Mai bine să îmi fac unul tematic, profesionist, informativ. Nu o colecţie de panseuri triste.

Am văzut că mulţi tratează blogăreala de parcă ar fi vreo şmecherie. Îl şi sărbătoresc, îi fac osanale. Totul e o gargară. O comunicare de birt, de cele mai multe ori. Nu ştiu de ce m-am apucat să-mi consum creierii pentru un lucru aşa stupid şi lamentabil. Probabil din motive puerile.

Cum să fii cretin la bloc

Acum vreo două zile un blocatar oligofren a dat cu o tonă de spray de gândaci. Nu ştiu ce idiot e vinovatul şi pe unde vine mirosul, dar de atunci duhneşte baia incredibil.

Cretinii ăştia care dau cu „generozitate” cu sprayuri toxice n-au nicio noţiune a spaţiului comun. De atunci până şi duş fac în viteză, să nu mă asfixiez de atâta putoare.

Trăim într-o ţară de înapoiaţi mintal. Sinistru.

Dilemă cu imbecili

De ce oare îţi taie unii „şoferi” calea pe trecerea de pietoni semaforizată, ca să se oprească 10 m mai în faţă la următorul stop?

Tombola eşecului

Oare a fi ratat e o condiţie înnăscută sau dobândită?

Nu sunt fanul nimănui

N-am înţeles niciodată conceptul de fan. De ce aş avea eu – adică – un idol? În primul rând, nu-mi foloseşte la nimic. În al doilea rând, dintre persoanele publice, nu e nici măcar una pe care să o admir. Simpatii am, cum am şi pentru oamenii pe care-i întâlnesc. Dar să mă lase cu gura căscată cineva care apare la televizor, încă nu mi s-a întâmplat.

Eu sunt propria mea personalitate, propriul meu model. Unul destul de subţire, ştiu. Dar cel puţin sunt eu însumi, nu adulatorul altuia. Mai ales că undeva în lăuntru sunt convins că vedetele înţeleg chiar mai puţin decât restul oamenilor în ce lume trăiesc. O lume care face celebrităţi fără nicio noimă, doar prin supraexpunere publică. O capsulă stricată pe care mulţi o consideră universul.

Ce e iubirea

Nu, încă n-am descoperit ce e. Dar cel puţin am dat peste o postare despre iubire care m-a încântat. Originală şi expresivă. De ce remarc asta pe blog? Pentru că după atâta pseudo-iubire mă bucură orice „breşă în sistem”. Aşa cum e cea de aici: it’s like…(what?). Citat:

Iubirea e ca o portocala in gat, ca un papagal care se caca pe capul tau, ca o tigaie in care faci zilnic omleta si nu o speli niciodata …

Pichamăriştii au ceva cu mine

Am înţeles c-a fost un meci mare ceva, de toată lumea era indisponibilă aseară. În fine, nu vreau să-mi încarc memoria cu inutilităţi, mă plictiseşte numai când mă gândesc la fotbal.

Ce aş vrea să aflu e de ce s-au apucat iar ăştia să zgrăbăleze asfaltul din intersecţia în care stau, că abia îl puseseră astă-iarnă. Şi aş mai vrea să ştiu o treabă: dacă pot să-mi dau demisia din funcţia de om. Nu de alta, dar am constatat că nu-mi aduce niciun beneficiu, doar un car de stres. Măcar aşa, o perioadă, aş vrea să fiu un broscoi de Surinam. Să stau pe o frunză şi să veghez la bunul mers al lanţului trofic. Hap! – încă o muscă – ce mai trai pe mine…!

Trupa lui Papuc

Cei care mă cunosc măcar puţintel ştiu că urăsc pe toată lumea. Nu din teribilism, ci din vocaţie. Ei bine, unele din chestiile pe care le urăsc cu cea mai mare pasiune sunt „trupele”. Adică toate adunăturile alea de gargaragii, care chipurile produc „entertainment”. A nu se înţelege greşit, chiar am câţiva prieteni care fac parte din „trupe”. Nu am nimic cu ei personal, ci cu rolul lor „instituţional”: ăla de-a face hărmălaie pe scenă.

De fapt ce mă enervează din cale-afară sunt „aspiraţiile” adolescenţilor. Există o categorie largă care speră s-ajungă fotbalişti, actori, sau cântăreţi într-o trupă. Ca puştanii din filmele americane. Sigur, mai e cealaltă categorie de anvergură, a calculatoriştilor. Rar auzi însă pe careva că visează să ajungă fizician. Sau agronom. Sau cultivator de cactuşi. Să nu mai zic, dacă eşti într-o trupă trebe musai să ai o poreclă. Nu se poate să fii Mihai adică. N-ai avea ce căuta acolo. Tre’ să-ţi zică Jimmy, sau mai ştiu eu cum. Cu alte cuvinte, trupele sunt încă un stereotip pe care îl dispreţuiesc cu maliţiozitate. Le doresc să le moară microfoanele, să li se scurtcircuiteze aparatura, şi în general să cadă de pe scenă şi să plece dracu’ acasă.

Lumea vorbelor

Pe mine mă obosesc vorbele. Uneori am discuţii peste discuţii, fără niciun spor. Recent am avut experienţa, să discut a cincea oară un subiect cu cineva. Până acum îmi dădea mereu dreptate. Acum în sfârşit a înţeles ce voiam să spun, deşi am fost suficient de explicit, de fiecare dată. Şi m-a contrazis.

Nu mă deranjează că m-a contrazis. Câtuşi de puţin. Acum cel puţin mă înţelege. Ce mă deranjează e cât efort tre’ să depui, iară şi iară, până să poţi da greutate cuvintelor. Ele au devenit aşa, apă de ploaie. E un paradox pe care n-am să-l pricep, cum oamenii îţi dau dreptate de multe ori, când de fapt cred exact contrariul a ce le spui. Am ajuns să schimbăm fraze goale, să ne ameţim unii pe alţii cu vorbe. Polologhie totală.

Meltenii şi ieşitul la grătar

Din categoria „pe cine urăsc eu azi”, o să scriu despre neam-de-traistă ăştia de ies în weekend la pădure. Dar nu ca să se plimbe, Doamne fereşte! – ci ca să prăjească şuncile pe grătar. O să las la o parte aspectele conexe – manele, gunoaie, mâncat nesănătos. Ce vreau să înţeleg e de unde acest obicei sinistru, să stai în natură doar ca să pălăvrăgeşti fără rost şi să bagi în tine hălcile alea greţoase şi unsuroase.

De câte ori vreau să merg să mă plimb prin pădure, nu pot să mă relaxez de repulsia pe care mi-o provoacă aceşti melteni veniţi cu maşina până în mijlocul pajiştii, care fac zgomot şi au un umor grobian, pe care cu toate eforturile n-aş putea să-l înghit. Nu ştiu de unde obsesia grătarului la român. Am fost într-o sumedenie de ţări – ei bine, nicăieri n-am văzut lumea făcând grătar în pădure. Cel mult picnic, dar nu lângă portbagajul maşinii, ci într-un loc amenajat, unde lumea venită pentru plimbare să nu se-mpiedice de tine.

Acum, iar vin Floriile şi Paştele la ortodocşi, iar o să aud la televizorul ţinut deschis printr-un regretabil obicei al familiei – cum au ieşit „românii” să se „distreze” cu grătarul, micii, berea şi alte mizerii, invadând pajiştile şi câmpiile cu respiraţiile lor de îmbuibaţi siniştri, de care nu mai ai loc la tine în ţară.

Vă urăsc pe toţi

Azi a fost o vreme de vis. O atmosferă încântătoare pentru plimbări, visări şi amorezări. O armonie desăvârşită. Plină de viaţă, ar zice unii…

O singură problemă aici: eu cu viaţa am rupt-o definitiv. Când ne vedem pe stradă, ne facem că nu ne cunoaştem. Are prea multe fiţe-n cap. Te face să te bucuri de ea. Te seduce. Te zăpăceşte. Te dezmiardă până te face să-ţi pierzi capul, şi pe urmă îţi aplică o corecţie. Fără pic de milă. Ba chiar cu satisfacţie.

Cu gândurile astea, mi-am dat seama că e mai bine pentru toţi să vă urăsc. Pe fiecare în parte. De ce să ne izmenim, să ne amăgim unii pe alţii. Eu sunt sincer cu toată lumea. V-aş strânge pe toţi de gât, cu cel mai mare drag. V-aş bate cu biciuşca şi v-aş scoate bucuria vieţii pe fosele nazale. În felul ăsta, consider că v-aş fi cel mai sincer prieten. Toţi ceilalţi vă duc cu zăhărelul. Eu v-aş fi loial întru totul. Până la sânge.

Cerşitul după mărunţiş

Din categoria „de ce să-ţi faci prieteni când poţi să-ţi faci duşmani”, vin cu încă o dileală. Dom’le, există o modă tot mai exasperantă, cu ăştia care visează la lucrurile mărunte ale vieţii. „Acele mici detalii care contează.” Adică: o atingere, un ornament, o privire, o frecţie.

Să fiu înţeles: problema nu e ce îşi doresc. Nu. Este sloganul obsesiv cu lucrurile simple care dau farmec vieţii. Este faptul că nesfârşiţi de numeroşi visători trăiesc cu filosofia asta ieftină, considerând-o cea mai mare profunzime imaginabilă.

Înţeleg nevoia unei vieţi „artistice”. Da, trăim într-o lume puternic alterată, iar câmpul nostru vizual e populat mai mult cu reclame şi rahat decât cu obiecte fine şi lucruri delicate. Dar asta nu înseamnă că tre’ să scormoneşti şi sensul vieţii în asta. Că tre’ să-ţi declari public existenţa împlinită prin delectarea cu mai-ştiu-eu-ce senzaţie pe care o-ncerci.

Ştiu că sunt bun de împuşcat, dar eu nu cred că esenţa cunoaşterii se află aşa la suprafaţă, printre lucruri drăguţele. Eu cred că e nevoie de caznă, de mocirlă, de sudoare ca să înţelegi măcar un pic despre viaţă. Nu îndrăznesc să dau eu o reţetă universală, aşa cum fac aderenţii acestei „viziuni” de adolescent, dar aş vrea să nu mai decreteze gratuităţi din-astea. Să mă lase-n pace cu simplitatea lor.