Asfixierea prin birocraţie

Cu cât înaintezi în vârstă, cu atât tre’ să ţii mai multe hârtii. Diplome, adeverinţe, acte de la muncă, facturi, certificate… Ţi se duce tinereţea pe hârţogăraie. Totul e inutil de complicat, mii de cuvinte care nu spun nimic, dar trebuie să le ai la dosar.

Ce mult aş vrea să se termine cu prostiile astea. Ieri am fost să-mi ridic o diplomă oarecare, se pare însă că mai tre’ să aştept, în schimb mi se dă o adeverinţă. Dar şi asta, doar dacă vin cu o copie după altă adeverinţă, pe care o şi aveam la mine, numai că era xerox-ul de la parter închis şi nu aveam unde să fac copia. „Tinere, nu mă interesează asta pe mine” zice secretara de tip robot, „absolventul tre’ să vină cu copia”. Nu mai conta că putea să facă ea una chiar în birou, nu, niciun efort în plus pentru un oarecare. Trebuia să caut eu un xerox undeva în facultatea din fundul oraşului. Sigur că am lăsat-o baltă fiindcă n-aveam timp de umblat aiurea pentru o adeverinţă pe care nu cred că o voi folosi.

Omul nu mai contează pe nicăieri, importantă e procedura. El e de prisos. Actul trebuie, certificatul, adeverinţa. Totul trebuie birocratizat până la sufocare. Ne merităm soarta.

Cred că sunt un comunist, sau despre mirajul democraţiei

Ştiu, să-mi fie ruşine, tinerii care-au murit în ‘89 pentru democraţie etc…

Acuma comunismul, ca orice sistem care aspiră la meritocraţie, nu e deloc o idee rea. Singura problemă e cine stabileşte „valorile”.

Cât despre democraţie, de ea m-am săturat pentru următoarele motive evidente:

- Libertatea cuvântului – sună bine, tentant, seducător. În practică va însemna că vocile celor puţini şi deştepţi vor fi acoperite de ale celor proşti, da’ mulţi.

- Votul - cam aceeaşi chestie, o să voteze o majoritate care habar n-are ce şi pe cine alege, o să asistăm veşnic la prosteală electorală, în România cu atât mai mult la pomeni şi bălăcăreală.

- Asocierea cu capitalismul - produce haos, exploatarea micului întreprinzător, diferenţe colosale între săraci şi bogaţi, produse inutile vândute pe bază de reclamă, superficialitate, cultura ambalajului.

- Audienţele - totul fiind judecat pe baza acestui criteriu, o să supraexpunem manelişti, curve şi băieţi de bani gata, de amorul comercialului şi atragerii idioţilor.

- Cultura de doi lei – invadarea pieţei cu tot felul de pretinşi artişti neînţeleşi, care tot încearcă să şocheze sau să devină peste noapte scriitori. Aerele de vedetă ale unor piţipoance ajunse la menopauză, gen Mihaela Rădulescu, Andreea Marin, Luminiţa Anghel (nu mă refer la voce în acest caz) şi alte toante la care se uită mămăiţele.

- Lamentarea cu dispariţia valorilor, fără ca nimeni să aibă o iotă idee despre care ar trebui să fie noile valori. Lipsa oricărei viziuni sociale, orientarea după interesul pe termen scurt, gargara politicienilor despre „soluţiile” lor inexistente, inventate doar pentru propria lor bunăstare etc.

Acuma dacă s-ar crea un sistem în care cei deştepţi să gândească pentru cei proşti, fără persecuţii şi absenţa proprietăţii private, eu aş fi primul adept. Ştiu că n-ar fi comunism ca la carte. Şi nu, nu mă văd în vârful piramidei. Dar cel puţin piramida n-ar mai fi cu susul în jos.

Miting anti-peRFID

Sâmbătă (a 6-a zi din săptămână), 6 iunie (6 a 6-a), între orele 15 (1+5=6) şi 18 (6 seara) s-a desfăşurat un nou miting împotriva actelor cu cipuri biometrice RFID. La vreo două mitinguri anterioare am participat şi eu, acum doar am trecut pe-acolo. Problema e că devine din ce în ce mai mult o chestie „ortodoxă”, în sensul degradat al termenului.

Organizatorii spun lucruri de tipul „cu Dumnezeu alături, noi formăm majoritatea”, „să ne bucurăm ca strămoşii noştri daci, care mergeau la luptă cu bucurie şi se întorceau mereu învingători” şi alte năzdrăvănii care mută atenţia de la dimensiunea de supraveghere şi control public, pe un teritoriu ambiguu, care ţine de reprezentări religioase naive. Să nu fiu greşit înţeles, latura religioasă a problemei poate fi luată cât se poate de în serios, dar nu în felul ăsta vulgarizator. Pe lângă asta nu ştiu de ce au ales data asta cu atâţi de 6, probabil nu şi-au dat seama, dar cine vrea să speculeze îi poate acuza că s-au aliat cu necuratul.

Problema e că tot şirul ăsta de proteste, între care la unele au fost chiar câteva sute de persoane, nu are nicio acoperire în presă. Iniţiativa se propagă foarte lent, pentru că nimeni nu face reportaje pe tema asta. Ar trebui să ne intereseze? Eu zic că da, nu cred în stat şi instituţii internaţionale şi nu văd niciun motiv să le dăm o asemenea forţă de control asupra noastră. Am mai scris despre asta aici.

Ziua mondială anti-fumat

Duminică, 31 mai 2009, este ziua mondială fără tutun. Susţin această iniţiativă pentru că fumatul e un gest iresponsabil. Mai mult, în România, unde se fumează alandala în locuri publice, e chiar nesimţire. Pe lângă faptul că fumătorii îşi fac rău lor şi viitorilor copii pe care-i vor avea, mă agasează şi pe mine cu fumul lor infect.

O ţară cu o educaţie socială precară cum e asta în care trăim nu are încă o campanie serioasă împotriva fumatului. Numai abureală. Eu aş acţiona fără menajamente. Liceenilor care vor să pară mai şmecheri sau să se integreze fumând le-aş spune că nu sunt decât papagali şi proşti. Majoritatea se apucă atunci de fumat, şi rămân cu un obicei idiot pentru toată viaţa.

În Bucureşti această zi va fi marcată de acţiuni de informare desfăşurare în parcuri. Pentru tineri, UNSR şi HELP organizează de ziua mondială anti-fumat, în parcul Politehnica Bucureşti, evenimentul „Fugi de tutun”. Participanţii sunt aşteptaţi cu bicicleta, rolele sau tenişii pentru concursuri sportive. Evenimentul începe la ora 10:30, în parcul UPB, la coloană. E o ocazie de-a face mişcare la care poţi avea parte de un „borcan” de aer curat. Sper să fie cu folos.

Viitorul sună din ce în ce mai rău

Acum câteva zile a fost un protest la Palatului Parlamentului (Casa Poporului), în dreptul intrării spre Camera Deputaţilor. Era programat să dureze 4 ore, pe timpul dezbaterii în comisiile parlamentare a ordonanţei de guvern care legiferează actele cu cip RFID (identificare prin frecvenţe radio). Am înţeles ulterior că nu s-a luat încă nicio hotărâre în comisii, urmând să se mai dezbată. Poza alăturată e făcută de mine, care am trecut pe-acolo pe la 11:30, la o oră jumate după începerea protestului. Prin zonă era un grup destul de împrăştiat de vreo 50 de persoane, protestul fiind organizat de nişte tineri ortodocşi.

Mi-a părut rău că doar pe cale religioasă şi în număr atât de mic se protestează împotriva unor măsuri care vor impune controlul asupra tuturor. Practic, deja au intrat în funcţiune paşapoartele şi permisele de conducere biometrice (cu cip RFID) şi cât de curând vor urma şi cărţile de identitate. Organizatorii au distribuit nişte materiale informative slăbuţe ca format, dar cu un conţinut bogat în detalii, din care reieşea că România este primul stat din lume care va include pe cipuri atât imaginea virtuală cât şi amprentele posesorului. Din nou, în timp ce în Grecia şi Serbia au fost proteste de amploare care au blocat implementarea unor asemenea măsuri de control, România este primul stat care se grăbeşte să le pună în aplicare, fără nicio campanie de informare sau dezbatere publică. ONG-urile noastre, cu puţine excepţii, au alte probleme – să bată câmpii despre progresul instituţional şi alte vorbe goale.

Evident, fiind o grupare religioasă, atrăgeau atenţia şi asupra versetelor din Apocalipsă (XIII, 16-17): „[Fiara] a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.”

Acuma, dacă luăm Biblia în consideraţie sau nu, şi cum interpretăm acest pasaj, rămâne la latitudinea fiecăruia. Ce mi se pare remarcabil e că de curând s-au permis în România, printr-o altă ordonanţă guvernamentală, implanturile de cipuri RFID în corpul uman. Deocamdată, doar ca măsură experimentală. Bineînţeles, nimeni nu ştie nimic nici de asta. Implanturile se fac aproape întotdeauna pe mâna dreaptă, şi în viitor cine ştie ce „război împotriva terorismului” va fi motivaţia pentru a ne însemna pe toţi cu câte o monstruozitate din-aia minusculă.

A, şi dacă se vor folosi cipuri RFID active, va fi posibil să îţi schimbe starea prin mici impulsuri pe care nu le sesizezi: de exemplu să provoace somnolenţă sau agitaţie. Calea cea mai sigură spre control. Mă îngrozeşte să mă gândesc că toate astea vor deveni realitate cândva, dar dacă oamenii vor fi aduşi la disperare şi la comoditate, vor accepta orice. Încet-încet, tehnologia îşi face loc şi în corpul uman. Şi asta cu acceptul nostru tacit: un pas a fost când am hotărât să cărăm după noi telefonul mobil pentru că „nu se mai poate fără în ziua de azi”, următorul va fi cipul pe actele de identitate, şi nu va dura mult până îl vom accepta şi în propriul corp. Sinistru, dar cu suficientă spălare de creier, orice e posibil.

E de rău

Gardianul indică un alt articol din The Times, conform căruia armata israeliană se pregăteşte să atace preventiv posibilele instalaţii nucleare din Iran. Că a fost război în Irak a fost una, dar un conflict între cele două mari puteri din Orientul Mijlociu „promite” să ajungă un imens carnagiu în cel mai scurt timp. În timp ce noi o să stăm la televizor şi-o să comentăm războiul ca pe un meci de fotbal, acolo o să se moară într-un mod crâncen.

Din păcate, nici nu văd cum s-ar aplana. Iranul ca stat persan are o tradiţie militară de milenii şi doreşte să aibă capacităţi nucleare (pentru energie, spun ei), iar israelienii se simt pe bună dreptate primii ameninţaţi. Orice partizanat de la mii de km distanţă e ridicol. Noi nu ştim cum se trăieşte, şi mai ales cum se moare acolo.

Ţară de mahalagii

Periodic asist la următoarea fază: controlorii în autobuz. Cer legitimaţii de călătorie, le verifică, totul bine şi frumos până dau de pâlcul de liceeni sau (mai rău) liceence. Din momentul ăla începe bâlciul:
„N-aveţi bilet, dră? Atunci vă rog buletinul!”
„N-am!”
„Atunci coborâţi cu mine la secţie.”
„Cum adică?! Asta se numeşte sechestru de persoane!”
(„Privare de libertate” – mai comentează şi o persoană din spate.)
„Nu-i adevărat, sechestru era dacă vă luam din spaţiul public. Autobuzul nu e spaţiu public.”
„Nu ştiţi ce vorbiţi! Când aţi citit ultima oară codul penal?”
„Ieri l-am citit.”
„Da? Vreţi să sun avocatul?!”
„Sunaţi avocatul şi eu sun poliţia, să vedem!”
etc.

Treptat tonul vocilor se ridică, se ajunge la insulte:
„Hai, fă biletul dacă ai, nu fi obraznică!”
„Nu ridicaţi tonul la mine, şi nu-mi daţi mie ordine ce să fac!”
„Mergem la secţie atunci!”
„Nu merg nicăieri cu dvs.! Noi coborâm la meditaţie, şi dvs. vă daţi jos unde vreţi!”

…Ce mai, mahala în toată regula. Ce contrast cu Germania, unde îţi spune că eşti în ilegalitate calm şi cu zâmbetul pe buze, şi la fel îţi dă şi amenda. Dacă n-ai act de identitate, nu te ameninţă cu poliţia, nici nu face gălăgie: sună direct. Iar poliţistul, cu aceeaşi amabilitate şi condescendenţă, îţi explică legea şi te sancţionează corespunzător, fără nicio încruntare.

Dar noi suntem o naţie de şmecheri şi circari. Tre’ să asiste un autobuz întreg la o răfuială cu controlorii, şi asta pentru că niscai liceence au bani de meditaţii şi de coafor, dar nu şi ăia 25 de lei pentru abonamentul lunar. Sau mai degrabă, simt nevoia de „adrenalină” – le face să se simtă superioare că l-au „făcut” pe un amărât de controlor. Vorba unora: ţara asta nu se va face bine niciodată!

Moment de reculegere

Astăzi comemorez 150 de ani de la aşa-zisa unire a lui Cuza din 1859 (care de facto s-a produs pe la sfârşitul lui ‘61). Această mare tragedie pentru poporul român a fost primul pas dintr-un şir finalizat cu independenţa statului român mafiot. În îndeplinirea «dezideratului naţional» s-a neglijat un lucru central: noi nu suntem în stare să ne autoguvernăm.

Dacă am fi fost treji, am fi urmat îndemnurile din deceniile anterioare unirii – de aderare a Principatelor la Austria Mare. În felul ăsta, poate n-am fi rămas până astăzi ţara cumetriilor şi nepotismelor. Fie-ne prostia uşoară!

Minciuna universitară

Învăţământul universitar e o minciună. Cel puţin la noi, cu certitudine. Profesorii se fac că predau, studenţii că învaţă. Într-un final, unii rămân cu salariul, ceilalţi cu diploma. Toată lumea e fericită.

Poza din stânga, pe care m-am „semnat” după principiul „numele proştilor pe toate imaginile”, a fost făcută în staţia Politehnicii din Bucureşti. După cum se vede, unii au inventat „sisteme gadget de copiat” etc. Corect în fond, conform legii cererii şi a ofertei.

Da, ştiu că sunt şi excepţii. Da, ştiu că în unele universităţi se minte mai puţin ca-n altele. Nu asta contează. Contează că majoritatea, atât a profesorilor, cât şi a studenţilor, joacă un rol care nu îi prinde.

Nu vreau să detaliez cum se minte şi prin ce se predă, pentru că ar trebui să scriu un roman. Dar o latură e „industria” de tipărire a cărţilor tuturor profesoraşilor, care trebuie să bifeze o „activitate ştiinţifică” – doar aşa „se face”.

Per ansamblu, un sistem idiot şi fals produce orice altceva numai cunoaştere nu: bani, diplome, pretenţii. Minciuna roade învăţământul din toate părţile. Minciuna e instituţionalizată.

„Proprietatea” intelectuală

Sunt două modele de opinii:
1) Pot să xeroxez cărţi, să scot muzică de pe net, să folosesc software fără licenţă, pentru că asta tot nu afectează pe nimeni.
2) Orice produs al „creativităţii” e o formă de proprietate şi n-ar trebui utilizat fără a recompensa autorul şi alte persoane care-au lucrat la el.

De la caz la caz, tot soiul de nuanţări.

Mie mi se pare bizară asocierea între cei doi termeni: „proprietate” „intelectuală”. E corect să se descurajeze plagiatul. Asta da. Dar mi-e greu să înţeleg de ce-ar trebui să irosesc timp şi bani cumpărând sau citind la bibliotecă o carte, din care mă interesează câteva pagini. De ce-ar trebui să încerc 50 de CD-uri într-un magazin, când pot să scot o colecţie întreagă în format mp3, din care să ascult doar ce mă interesează? De ce-ar trebui să plătesc licenţa pentru nişte programe care mă ajută să rezolv nişte chestii elementare? A, că apreciez un produs, că vreau să-i recompensez pe cei care-au muncit la el, asta ar trebui să fie libertatea mea.

S-ar putea zice că, dacă toţi fac aşa, se duce sistemul ăsta de râpă. Foarte bine. Nu ţin la niciun gen de produs atât de mult. Cred totuşi că vor apărea alţii care să îmbunătăţească sistemul. Să ştie să scoată bani fără să se tot lamenteze cu „proprietatea lor intelectuală”.

Tehnocomplex

Nu înţeleg evoluţia tehnologică. Nu c-ar fi ceva rău în asta. Dar înainte treaba era simplă. Maşinile, mobilele, software-ul aveau 3 funcţii şi pe alea le făceau ca lumea.

Acuma nu mai e aşa. Pentru orice mărunţiş tre să faci zece mătănii, să spui parole secrete, să sari într-un picior. Alea 3 funcţii au devenit 300, şi niciodată nu merg cum trebuie.

Exemplu. Formate video. Zeci de comprimări, efecte, codec-uri, playere, convertoare, extensii. Când ai o drăcie simplă de făcut, nu merge. Tre să faci de trei ori tumba, să instalezi 5 programe care doar împreună fac ce ai nevoie.

Sau programare web. PHP, ASP.NET, JavaScript, VBScript, XML, baze Access, MySQL, operaţii nepermise, variabile nedefinite, bondărei, pelicani… Şi când ai nevoie să apelezi o funcţie simplă: a, nu se poate, nu e extensia albastru-vărgat instalată pe server.

Vă mai amintiţi de Windows 3.1? Nu era simplu şi la obiect? Nu tu error report, nu illegal operation, nu restricţii de securitate, nu service pack, nu connection failure. Nu zic că era perfect. Nu ştia să facă prea multe. Dar ce ştia, făcea cum îi spuneai.

Am senzaţia că totul a devenit complicat şi inutil. Poate sunt eu brânzar. E o posibilitate. Mie îmi plac lucrurile clare în tehnologie. Algoritmi simpli, proceduri lejere, efecte optime. Mecanisme care fac ce le spui. Fără echivoc.

Ţigara radioactivă

Fiind plecat n-am putut scrie aici. Acum am citit în presă o informaţie pe tema fumatului. Un articol din Adevărul zice că-n ţigări este conţinută o substanţă radioactivă, poloniu 210, care provine din planta de tutun. Eliminarea ei, desigur, nu s-a reuşit în totalitate.

Ceva îmi spune însă că nici treaba asta nu va convinge pe nimeni să se lase de viciu. Aşa că intoxicare plăcută în continuare.