Ziua mondială anti-fumat

Duminică, 31 mai 2009, este ziua mondială fără tutun. Susţin această iniţiativă pentru că fumatul e un gest iresponsabil. Mai mult, în România, unde se fumează alandala în locuri publice, e chiar nesimţire. Pe lângă faptul că fumătorii îşi fac rău lor şi viitorilor copii pe care-i vor avea, mă agasează şi pe mine cu fumul lor infect.

O ţară cu o educaţie socială precară cum e asta în care trăim nu are încă o campanie serioasă împotriva fumatului. Numai abureală. Eu aş acţiona fără menajamente. Liceenilor care vor să pară mai şmecheri sau să se integreze fumând le-aş spune că nu sunt decât papagali şi proşti. Majoritatea se apucă atunci de fumat, şi rămân cu un obicei idiot pentru toată viaţa.

În Bucureşti această zi va fi marcată de acţiuni de informare desfăşurare în parcuri. Pentru tineri, UNSR şi HELP organizează de ziua mondială anti-fumat, în parcul Politehnica Bucureşti, evenimentul „Fugi de tutun”. Participanţii sunt aşteptaţi cu bicicleta, rolele sau tenişii pentru concursuri sportive. Evenimentul începe la ora 10:30, în parcul UPB, la coloană. E o ocazie de-a face mişcare la care poţi avea parte de un „borcan” de aer curat. Sper să fie cu folos.

Pichamăriştii au ceva cu mine

Am înţeles c-a fost un meci mare ceva, de toată lumea era indisponibilă aseară. În fine, nu vreau să-mi încarc memoria cu inutilităţi, mă plictiseşte numai când mă gândesc la fotbal.

Ce aş vrea să aflu e de ce s-au apucat iar ăştia să zgrăbăleze asfaltul din intersecţia în care stau, că abia îl puseseră astă-iarnă. Şi aş mai vrea să ştiu o treabă: dacă pot să-mi dau demisia din funcţia de om. Nu de alta, dar am constatat că nu-mi aduce niciun beneficiu, doar un car de stres. Măcar aşa, o perioadă, aş vrea să fiu un broscoi de Surinam. Să stau pe o frunză şi să veghez la bunul mers al lanţului trofic. Hap! – încă o muscă – ce mai trai pe mine…!

Trupa lui Papuc

Cei care mă cunosc măcar puţintel ştiu că urăsc pe toată lumea. Nu din teribilism, ci din vocaţie. Ei bine, unele din chestiile pe care le urăsc cu cea mai mare pasiune sunt „trupele”. Adică toate adunăturile alea de gargaragii, care chipurile produc „entertainment”. A nu se înţelege greşit, chiar am câţiva prieteni care fac parte din „trupe”. Nu am nimic cu ei personal, ci cu rolul lor „instituţional”: ăla de-a face hărmălaie pe scenă.

De fapt ce mă enervează din cale-afară sunt „aspiraţiile” adolescenţilor. Există o categorie largă care speră s-ajungă fotbalişti, actori, sau cântăreţi într-o trupă. Ca puştanii din filmele americane. Sigur, mai e cealaltă categorie de anvergură, a calculatoriştilor. Rar auzi însă pe careva că visează să ajungă fizician. Sau agronom. Sau cultivator de cactuşi. Să nu mai zic, dacă eşti într-o trupă trebe musai să ai o poreclă. Nu se poate să fii Mihai adică. N-ai avea ce căuta acolo. Tre’ să-ţi zică Jimmy, sau mai ştiu eu cum. Cu alte cuvinte, trupele sunt încă un stereotip pe care îl dispreţuiesc cu maliţiozitate. Le doresc să le moară microfoanele, să li se scurtcircuiteze aparatura, şi în general să cadă de pe scenă şi să plece dracu’ acasă.

Despre poveşti

Azi mă simt bine. Ştiu, tre’ să însemnez în calendar. Am dat peste una din poveştile copilăriei mele. Nu una dintre acelea comerciale, cu multe glume, ci una din cele care te lasă visând zile în şir. Dar visând şi trecând la fapte.

Denumirea n-are importanţă. Nu vreau să discut pe text aici. Ce are importanţă e coloritul interior al fiecărei poveşti, care cuprinde în sine o lume cu atâtea nuanţe, cu atâtea detalii. O lume a fanteziei, dar fantezie ce poate fi folosită şi în scopuri ştiinţifice, aparent aride. Cine ştie ce poveşti să spună copiilor, le poate oferi mai multe impulsuri morale pentru viaţă decât toate predicile pe care le-ar putea ţine. Nu acele poveşti cu „învăţăminte”, ci poveştile care lasă o urmă vie în interior, o sensibilitate pentru înţelepciunea lumii. De asta îmi plac poveştile.

Lumea vorbelor

Pe mine mă obosesc vorbele. Uneori am discuţii peste discuţii, fără niciun spor. Recent am avut experienţa, să discut a cincea oară un subiect cu cineva. Până acum îmi dădea mereu dreptate. Acum în sfârşit a înţeles ce voiam să spun, deşi am fost suficient de explicit, de fiecare dată. Şi m-a contrazis.

Nu mă deranjează că m-a contrazis. Câtuşi de puţin. Acum cel puţin mă înţelege. Ce mă deranjează e cât efort tre’ să depui, iară şi iară, până să poţi da greutate cuvintelor. Ele au devenit aşa, apă de ploaie. E un paradox pe care n-am să-l pricep, cum oamenii îţi dau dreptate de multe ori, când de fapt cred exact contrariul a ce le spui. Am ajuns să schimbăm fraze goale, să ne ameţim unii pe alţii cu vorbe. Polologhie totală.

Viitorul sună din ce în ce mai rău

Acum câteva zile a fost un protest la Palatului Parlamentului (Casa Poporului), în dreptul intrării spre Camera Deputaţilor. Era programat să dureze 4 ore, pe timpul dezbaterii în comisiile parlamentare a ordonanţei de guvern care legiferează actele cu cip RFID (identificare prin frecvenţe radio). Am înţeles ulterior că nu s-a luat încă nicio hotărâre în comisii, urmând să se mai dezbată. Poza alăturată e făcută de mine, care am trecut pe-acolo pe la 11:30, la o oră jumate după începerea protestului. Prin zonă era un grup destul de împrăştiat de vreo 50 de persoane, protestul fiind organizat de nişte tineri ortodocşi.

Mi-a părut rău că doar pe cale religioasă şi în număr atât de mic se protestează împotriva unor măsuri care vor impune controlul asupra tuturor. Practic, deja au intrat în funcţiune paşapoartele şi permisele de conducere biometrice (cu cip RFID) şi cât de curând vor urma şi cărţile de identitate. Organizatorii au distribuit nişte materiale informative slăbuţe ca format, dar cu un conţinut bogat în detalii, din care reieşea că România este primul stat din lume care va include pe cipuri atât imaginea virtuală cât şi amprentele posesorului. Din nou, în timp ce în Grecia şi Serbia au fost proteste de amploare care au blocat implementarea unor asemenea măsuri de control, România este primul stat care se grăbeşte să le pună în aplicare, fără nicio campanie de informare sau dezbatere publică. ONG-urile noastre, cu puţine excepţii, au alte probleme – să bată câmpii despre progresul instituţional şi alte vorbe goale.

Evident, fiind o grupare religioasă, atrăgeau atenţia şi asupra versetelor din Apocalipsă (XIII, 16-17): „[Fiara] a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.”

Acuma, dacă luăm Biblia în consideraţie sau nu, şi cum interpretăm acest pasaj, rămâne la latitudinea fiecăruia. Ce mi se pare remarcabil e că de curând s-au permis în România, printr-o altă ordonanţă guvernamentală, implanturile de cipuri RFID în corpul uman. Deocamdată, doar ca măsură experimentală. Bineînţeles, nimeni nu ştie nimic nici de asta. Implanturile se fac aproape întotdeauna pe mâna dreaptă, şi în viitor cine ştie ce „război împotriva terorismului” va fi motivaţia pentru a ne însemna pe toţi cu câte o monstruozitate din-aia minusculă.

A, şi dacă se vor folosi cipuri RFID active, va fi posibil să îţi schimbe starea prin mici impulsuri pe care nu le sesizezi: de exemplu să provoace somnolenţă sau agitaţie. Calea cea mai sigură spre control. Mă îngrozeşte să mă gândesc că toate astea vor deveni realitate cândva, dar dacă oamenii vor fi aduşi la disperare şi la comoditate, vor accepta orice. Încet-încet, tehnologia îşi face loc şi în corpul uman. Şi asta cu acceptul nostru tacit: un pas a fost când am hotărât să cărăm după noi telefonul mobil pentru că „nu se mai poate fără în ziua de azi”, următorul va fi cipul pe actele de identitate, şi nu va dura mult până îl vom accepta şi în propriul corp. Sinistru, dar cu suficientă spălare de creier, orice e posibil.