Când se lasă lumea de fumat…

Sursa

E de rău

Gardianul indică un alt articol din The Times, conform căruia armata israeliană se pregăteşte să atace preventiv posibilele instalaţii nucleare din Iran. Că a fost război în Irak a fost una, dar un conflict între cele două mari puteri din Orientul Mijlociu „promite” să ajungă un imens carnagiu în cel mai scurt timp. În timp ce noi o să stăm la televizor şi-o să comentăm războiul ca pe un meci de fotbal, acolo o să se moară într-un mod crâncen.

Din păcate, nici nu văd cum s-ar aplana. Iranul ca stat persan are o tradiţie militară de milenii şi doreşte să aibă capacităţi nucleare (pentru energie, spun ei), iar israelienii se simt pe bună dreptate primii ameninţaţi. Orice partizanat de la mii de km distanţă e ridicol. Noi nu ştim cum se trăieşte, şi mai ales cum se moare acolo.

Am uitat cine sunt

Sângele circulă neîntrerupt prin atrii şi ventricule. Parcă ar vrea mereu să se evapore, să se consume în dorinţe, în pasiuni. Asta dacă n-ar fi ţinut locului de sistemul circulator. Veşnica temă: lupta cu sistemu’ asupritor.

Unde sunt eu, în toate procesele astea? Ele se învârtesc la nesfârşit, ca palele unei mori de vânt. Fără ştiinţa mea. Organismul are legile lui, şi le urmează cu intransigenţă. Pe mine mă întreabă cineva cât de rapid vreau să am pulsul, respiraţia, metabolismul?

Mai trăiesc cu o colecţie bizară de senzaţii. Îmi plac şi-mi displac tot soiul de lucruri. Îmi place vremea umedă, răcoroasă, şi mă stresează zăpuşeala. De ce? Iar nu ştiu. N-am decis asta conştient, aşa cum nu conştient am decis de cine m-am îndrăgostit. C-a fost o fată sau alta, sentimentul mi-a venit. Nu eu l-am stabilit.

Nu eu, nu eu, nu eu… există ceva în care eu decid, până la urmă? Poate, undeva acolo în catacombele lăuntrice şi întunecate, există o luminiţă care pâlpâie, gata să se stingă. „Aici eşti tu de fapt, un licăr într-un ocean cu umbre. Restul e un vis febril, un zgomot de fond năuc şi zăpăcitor.” Ce trist că nu găsim noţiuni care să răzbată până la o realitate aşa de fragilă. Abia o putem indica, prin gândurile noastre pustii şi uscate.

Meltenii şi ieşitul la grătar

Din categoria „pe cine urăsc eu azi”, o să scriu despre neam-de-traistă ăştia de ies în weekend la pădure. Dar nu ca să se plimbe, Doamne fereşte! – ci ca să prăjească şuncile pe grătar. O să las la o parte aspectele conexe – manele, gunoaie, mâncat nesănătos. Ce vreau să înţeleg e de unde acest obicei sinistru, să stai în natură doar ca să pălăvrăgeşti fără rost şi să bagi în tine hălcile alea greţoase şi unsuroase.

De câte ori vreau să merg să mă plimb prin pădure, nu pot să mă relaxez de repulsia pe care mi-o provoacă aceşti melteni veniţi cu maşina până în mijlocul pajiştii, care fac zgomot şi au un umor grobian, pe care cu toate eforturile n-aş putea să-l înghit. Nu ştiu de unde obsesia grătarului la român. Am fost într-o sumedenie de ţări – ei bine, nicăieri n-am văzut lumea făcând grătar în pădure. Cel mult picnic, dar nu lângă portbagajul maşinii, ci într-un loc amenajat, unde lumea venită pentru plimbare să nu se-mpiedice de tine.

Acum, iar vin Floriile şi Paştele la ortodocşi, iar o să aud la televizorul ţinut deschis printr-un regretabil obicei al familiei – cum au ieşit „românii” să se „distreze” cu grătarul, micii, berea şi alte mizerii, invadând pajiştile şi câmpiile cu respiraţiile lor de îmbuibaţi siniştri, de care nu mai ai loc la tine în ţară.

Jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop

Nimănui nu-i mai pasă de biata jumătate de fiinţă, asfixiată şi sugrumată de larma imbecilizantă. Empatia se adresează oamenilor monotoni sau de aceeaşi coloratură. Niciodată celor care răsar, care străpung învelişul de plastic al contemporaneităţii. Ei nu sunt observaţi, nu sunt interesanţi, nu sunt o categorie reprezentativă statistic.

De ce promit oamenii verzi şi uscate, dacă nu-s în stare să-şi respecte vorba. Vorbele vin şi trec, o avalanşă de cuvinte fără sens, fără rost, fără intonaţie. O ploaie sinistră de inutilităţi, care nu se mai opreşte. Un iepure şchiop ascuns într-un tufiş se chinuie să se împerecheze. Nimic mai fad şi mai insipid. A făcut asta de n-şpe ori aşteptând ca jumătatea de om să se trezească, să-i cadă din spinare. Dar nu se-ntâmpla aşa. Cei doi rămân agăţaţi, se schimbă unul în altul ca blastula în gastrulă. Se suferă reciproc. Pentru nimic.