Mecanismele urii

Ştiu că sunt într-o perioadă negativistă. Dar pe unii oameni îi urăsc. Cu patimă. E vorba de genul de om care, după ce te nedreptăţeşte, face pe imparţialul care urmează cu rigoare procedura. Nu îţi face nicio concesie, pentru că are impresia că i-ar afecta autoritatea. De multe ori cred că nici nu e-n stare să facă diferenţa dintre orgoliul propriu şi situaţia dinaintea lui. Reacţiile lui sunt uşor de anticipat. Dar de fiecare dată bazate pe aceeaşi îngustime a vederii, venind dintr-o personalitate unidimensională, care provoacă în tine un singur lucru, nestăpânit şi intens: ură.

Intransigenţa unui om perfid e ceva greu de acceptat. Înţeleg că el aşa a devenit şi nu poate altfel. Dar atunci poate ar trebui să rămână la el acasă. Să nu mă afecteze pe mine. Decât un astfel de personaj, cu toată inteligenţa lui, mai bine un sforar ordinar. Măcar cu acela se poate sta de vorbă, şi nu-i preocupat să dea propriei atitudini aparenţa de corectitudine. Dar cu un figurant care se crede întruchiparea virtuţii, e greu să ai un dialog. Aceluia i-ar trebui legat un bolovan de picior, şi aruncat în mare. Să vadă cu câtă intransigenţă se poate duce la fund.

Moment de reculegere

Astăzi comemorez 150 de ani de la aşa-zisa unire a lui Cuza din 1859 (care de facto s-a produs pe la sfârşitul lui ‘61). Această mare tragedie pentru poporul român a fost primul pas dintr-un şir finalizat cu independenţa statului român mafiot. În îndeplinirea «dezideratului naţional» s-a neglijat un lucru central: noi nu suntem în stare să ne autoguvernăm.

Dacă am fi fost treji, am fi urmat îndemnurile din deceniile anterioare unirii – de aderare a Principatelor la Austria Mare. În felul ăsta, poate n-am fi rămas până astăzi ţara cumetriilor şi nepotismelor. Fie-ne prostia uşoară!

Campania «Şu! Băse»

După modelul ShoeBush de care abia ce vorbii, apare şi campania Şu! Băse. Pentru că Băsescu s-a cocoţat acolo sus în deal la Cotroceni, ca să aibă de unde să ne scuipe seminţe în cap. E modelul tipic de şmecheraş autoritar, navigând aiuritor pe un vas deja eşuat. De asta vrem să-l ardem peste bot!

Clic pentru logo mic.

Zvârle după Bushulică

Nu mă omor cu ironia politică. E o formă de eliberare a frustrărilor. Dar mă distrează iniţiativa de la shoebush.org, de-a-l da afară pe Bush din funcţie după modelul irakian, azvârlind cu pantofii după el.

Nişte americani s-au gândit să-i dea papucii la propriu, în Washington, în ultima lui zi de mandat. În cadrul unui miting pentru pace. Toţi pantofii aruncaţi vor fi donaţi ulterior, în scop caritabil. Singura mea dilemă e: pe când şi un ShoeBăse?

Extenuare

Mulţi exaltaţi fug după vise aburinde, şi mulţi samavolnici le leagă funia de picior. Aşa văd eu lumea, şi cred c-o văd bine. De multe ori mi-aş dori să-mi dau demisia. De pe pământ. Să-mi iau un concediu metafizic, adică. Să las toate certurile eterne pentru nimic, acest «degeaba» care tot revine, să fug spre un tărâm cu o brumă de logică.

În jur văd aceleaşi lucruri, repetându-se inutil. Văd persoane ce vin, se entuziasmează, se implică puţin, pare că va fi altfel decât înainte. Apoi văd cum îşi găsesc alte ocupaţii, şi când le mai vorbeşti răspund cu nostalgie: „Da, ce bine a fost atunci, poate o să am timp să mai vin, precis va fi din nou frumos, dar acum am altceva, şi altceva, şi altceva.” Mereu altceva.

Şi mai sunt desigur cei care rămân prinşi în năravuri, care au ceva de reproşat tuturor. Care, deşi doresc să fie constructivi, nu fac decât să dezbine. Ei trăiesc neputinţa în interior, şi vina o aruncă pe alţii. Eu fac la fel uneori. Mi-e teamă să nu ajung unul din aceşti încrâncenaţi siniştri, pierzându-mi dorinţa de mai bine, şi netrăind decât din critica celorlalţi. Unde o fi tot binele din lume? În ce ungher zace pitit?

Dus de val

Azi am realizat că trăiesc la voia-ntâmplării. Fără rost, fără ţeluri, fără «firul călăuzitor». Tot ce fac depinde de cheful de moment. Am nişte planuri pe termen lung, dar nu le prea urmez. Sau le amân pentru un «altădată» evaziv.

Mă lasă indiferent noţiunea de «anul nou». Mi se pare o dată arbitrară, pe care lumea pune mare preţ. Că „de ce nu m-ai sunat după miezul nopţii?” – Uite-aşa, nu văd rostul acestui ritual de trei lei. Poate nu-mi arde de «distracţie», nu-mi place şampania şi alcoolul în general, şi n-am chef să înşir stereotipuri la telefon.

Asta ca paranteză. – Ce mă intrigă e: cum să scap nu doar de comodităţile altora, ci şi de ale mele? Cum să fac să mă ţin de o planificare, pe care tot eu am stabilit-o? Şi cine o să-mi dea cu rigla la palmă, când nu mă ţin de cuvânt?