Dor de ducă

De o vreme m-a luat cheful de mutat. Să stau undeva pe cont propriu, adică. Treabă banală, prin care trece mai toată lumea. Ăştia de trăim în acelaşi oraş în care-avem şi facultatea, cu atât mai mult. Ne prind vârste mai „înaintate” tot cu părinţii.

E, acu să despicăm firul în patru. Nr. 1: Chiriile din Bucureşti sunt foarte mari. Enorme. Nu lucrez, dar pot strânge din alte activităţi cam 200 de euro lunar. Asta în speranţa că reuşesc să-nchiriez ceva cu alţi studenţi.

Nr. 2: Chiar dacă mi-aş fi găsit „colegi de suferinţă”, nu ştiu cum să găsesc apartamentul. Prin ziare marea majoritate a anunţurilor sunt date de agenţii. Suni de te iau toate alea şi cu toţii vor juma’ de chirie comision, şi când în sfârşit dai peste un particular îţi spune cu aer de regret că deja s-a închiriat.

A, şi dacă ajungi în situaţia fericită să fie încă liber, precis e o problemă cu zugrăveala / căldura / apa la robinet, de nu-i nimeni doritor să stea acolo. Nu mai zic că, desigur, toţi proprietarii au o problemă cu băieţii. Cum ar fi, dacă eşti băiat eşti o sursă sigură de zgomot şi scandal. Discriminare sexuală. Urăsc faza asta.

Nr. 3: Presupunând că în sfârşit ai găsit un loc semi-plăcut de închiriat, vine problema cu „avansul”. Te împrumuţi şi plăteşti din start pe trei luni. Asta aşa, ca proprietarul să se-asigure că nu dai bir cu fugiţii, după ce găseşti colonia de gândaci, caloriferul „curgător”, sau după ce faci cunoştinţă cu vecinii isterici şi manelişti.

Ce soluţii am, asta mă depăşeşte. Apreciez orice sfat. Cu excepţia celor cu „nu ştii ce-nseamnă să te autoadministrezi, e mult mai comod cu părinţii”. Am mai stat pe cont propriu câteva luni, deci am o idee. Ar mai fi cele cu „stai şi-aşteaptă să cadă piaţa imobiliară”. Dacă o cădea, foarte bine. Să se tăvălească în chinuri din partea mea. Dar nu ştiu dacă o fi iminentă clipa când se duce dracu’. Deci, sfaturi constructive sunt bine primite. Că distructiv sunt eu din „fabricaţie”.

Minciuna universitară

Învăţământul universitar e o minciună. Cel puţin la noi, cu certitudine. Profesorii se fac că predau, studenţii că învaţă. Într-un final, unii rămân cu salariul, ceilalţi cu diploma. Toată lumea e fericită.

Poza din stânga, pe care m-am „semnat” după principiul „numele proştilor pe toate imaginile”, a fost făcută în staţia Politehnicii din Bucureşti. După cum se vede, unii au inventat „sisteme gadget de copiat” etc. Corect în fond, conform legii cererii şi a ofertei.

Da, ştiu că sunt şi excepţii. Da, ştiu că în unele universităţi se minte mai puţin ca-n altele. Nu asta contează. Contează că majoritatea, atât a profesorilor, cât şi a studenţilor, joacă un rol care nu îi prinde.

Nu vreau să detaliez cum se minte şi prin ce se predă, pentru că ar trebui să scriu un roman. Dar o latură e „industria” de tipărire a cărţilor tuturor profesoraşilor, care trebuie să bifeze o „activitate ştiinţifică” – doar aşa „se face”.

Per ansamblu, un sistem idiot şi fals produce orice altceva numai cunoaştere nu: bani, diplome, pretenţii. Minciuna roade învăţământul din toate părţile. Minciuna e instituţionalizată.

„Proprietatea” intelectuală

Sunt două modele de opinii:
1) Pot să xeroxez cărţi, să scot muzică de pe net, să folosesc software fără licenţă, pentru că asta tot nu afectează pe nimeni.
2) Orice produs al „creativităţii” e o formă de proprietate şi n-ar trebui utilizat fără a recompensa autorul şi alte persoane care-au lucrat la el.

De la caz la caz, tot soiul de nuanţări.

Mie mi se pare bizară asocierea între cei doi termeni: „proprietate” „intelectuală”. E corect să se descurajeze plagiatul. Asta da. Dar mi-e greu să înţeleg de ce-ar trebui să irosesc timp şi bani cumpărând sau citind la bibliotecă o carte, din care mă interesează câteva pagini. De ce-ar trebui să încerc 50 de CD-uri într-un magazin, când pot să scot o colecţie întreagă în format mp3, din care să ascult doar ce mă interesează? De ce-ar trebui să plătesc licenţa pentru nişte programe care mă ajută să rezolv nişte chestii elementare? A, că apreciez un produs, că vreau să-i recompensez pe cei care-au muncit la el, asta ar trebui să fie libertatea mea.

S-ar putea zice că, dacă toţi fac aşa, se duce sistemul ăsta de râpă. Foarte bine. Nu ţin la niciun gen de produs atât de mult. Cred totuşi că vor apărea alţii care să îmbunătăţească sistemul. Să ştie să scoată bani fără să se tot lamenteze cu „proprietatea lor intelectuală”.

Complexul non-acţiunii

O gargară inutilă, o repetare absurdă, un nonsens infantil. Pe scurt, un cerc vicios. Noi oamenii suntem slabi. Unii mai mult ca alţii. Ne lipsesc voinţa, încrederea, dorinţa de autodepăşire.

E foarte comod să-ţi găseşti un cerc vicios. De fiecare dată aceleaşi scuze, aceeaşi „dată viitoare”, aceeaşi comoditate, lipsă de motivaţie, amânare.

De fapt, un singur lucru se vrea de la tine. Să-ţi încordezi puţin voinţa. Nu explicaţii, nu „mea culpa”, nimic de acest gen. Nu se supără nimeni dacă nu vrei să te implici. Dar nu promite marea cu sarea şi pe urmă s-o laşi baltă. Asta e cel mai grav.

Am constatat că oamenii au memorie scurtă. Fac mereu aceleaşi greşeli şi se-arată foarte miraţi că eşti lipsit de indulgenţă. Pentru că au uitat. Li se pare c-ar fi greşit şi ei „o dată”.

Deci, nu scuze, nu promisiuni neţinute, în general nimic la timpul viitor. Ne punem pe treabă acum, sau caut alţi colaboratori (adică – etimologic – oameni cu care lucrezi împreună). Despre asta-i vorba.

Nu cred în omul primitiv

Nu mi se pare o ipoteză plauzibilă. Omul-maimuţă, care vâna, făcea focul, şi în timpul liber picta peşteri, este o imagine bizară.

Cred în evoluţie, dar nu pornind de la nişte oameni animalizaţi. Cred că în oamenii din preistorie trăiau altfel de suflete, o altfel de înţelegere a lumii. Nu una „primitivă”, ci doar diferită.

Nu văd cum o specie de animale poate evolua pentru a acomoda suflete umane. Nu pot accepta o teorie cvasi-generalizată, care ignoră contribuţia centrelor spirituale la apariţia facultăţilor noi în omenire. Materia nu poate evolua prin sine însăşi, pentru că e alcătuită numai din forţe de dezintegrare.

Tehnocomplex

Nu înţeleg evoluţia tehnologică. Nu c-ar fi ceva rău în asta. Dar înainte treaba era simplă. Maşinile, mobilele, software-ul aveau 3 funcţii şi pe alea le făceau ca lumea.

Acuma nu mai e aşa. Pentru orice mărunţiş tre să faci zece mătănii, să spui parole secrete, să sari într-un picior. Alea 3 funcţii au devenit 300, şi niciodată nu merg cum trebuie.

Exemplu. Formate video. Zeci de comprimări, efecte, codec-uri, playere, convertoare, extensii. Când ai o drăcie simplă de făcut, nu merge. Tre să faci de trei ori tumba, să instalezi 5 programe care doar împreună fac ce ai nevoie.

Sau programare web. PHP, ASP.NET, JavaScript, VBScript, XML, baze Access, MySQL, operaţii nepermise, variabile nedefinite, bondărei, pelicani… Şi când ai nevoie să apelezi o funcţie simplă: a, nu se poate, nu e extensia albastru-vărgat instalată pe server.

Vă mai amintiţi de Windows 3.1? Nu era simplu şi la obiect? Nu tu error report, nu illegal operation, nu restricţii de securitate, nu service pack, nu connection failure. Nu zic că era perfect. Nu ştia să facă prea multe. Dar ce ştia, făcea cum îi spuneai.

Am senzaţia că totul a devenit complicat şi inutil. Poate sunt eu brânzar. E o posibilitate. Mie îmi plac lucrurile clare în tehnologie. Algoritmi simpli, proceduri lejere, efecte optime. Mecanisme care fac ce le spui. Fără echivoc.

Măgarul sălbatic

Ce se ştie despre măgar este că-i îndărătnic şi neghiob. Ce nu se ştie e că măgarii sunt totodată şi nişte firi pasionale şi nestăvilite.

Da, aţi citit bine. Un măgar, în sinea sa, e o fiinţă deosebit de focoasă. Plină de efervescenţă. O fiară sălbatică.

Faptul că asta nu transpare la suprafaţă, e pentru că e un frustrat. E recalcitrant, nu-şi acceptă semenii măgari aşa cum sunt. Simte nevoia să schimbe lumea.

Din păcate, vei rămâne mereu doar un zănatic. Biet măgar.