Porumbelu’ bălţat

Zi înnorată. Ploioasă. Stau şi lucrez de zor la nimic important.

Deodată apare. La început aterizează lin, pe pervazul balconului meu dinspre şosea. Îmi atrage atenţia. Mă uit la el, şi el la mine. Simţim că undeva există o legătură între noi. Reuşim să ne înţelegem reciproc. Conştienţele noastre confluează.

Ştiam că îl cheamă Robert. Cum mi-am dat seama, e greu să vă zic. Ne-am privit reciproc mai mult timp. Apoi, i-am cerut voie să-i fac o poză. M-a lăsat.

La sfârşit, ne-am despărţit, luându-ne rămas bun. Fără regrete. Porumbelul bălţat a zburat la fel cum a venit. Simplu şi demn. Doar eu rămân aici, privind îndelung în urmă-i. Lamentabil.

Echinocţiu

Azi e ziua egală cu noaptea. Sau noaptea egală cu ziua: relaţia e comutativă. Asta mă face să mă simt bine. De ce? Pentru că şi mie mi-e egal.

Mi-e egal dacă vecinul care renovează mai huruie pereţii degeaba sau nu. …Egal dacă isterica de jos mai zbiară la copil la 7 dimineaţa şi mă trezeşte pe mine. …Egal dacă ăştia cu lucrările publice mai stau două luni să planteze o dâră de asfalt în intersecţie.

Ce mă afectează pe mine toate astea? Eu sunt autosuficient. Nu produc mult, dar nici nu consum din cale-afară. Nu beau. Nu fumez. N-am fost niciodată la vot. N-am prea multe vicii.

Eu sunt ca gardianul din Porumbelul lui Süskind. Izolat şi mulţumit cu sine. Simplu. Stupid. Tern.

O singură inflorescenţă îmi permit în existenţa mea liniară. Culoarea. De-asta îmi place toamna. Implicit echinocţiul de toamnă. Ciudat cum natura e cea mai frumoasă când moare. Aşa ar trebui să fie şi oamenii. Să plece lăsând o nuanţă în plus în lume. Să nu fie nimic plângăcios. Nimic prefăcut şi jalnic.

Mi se-apleacă de-atâta „iubire”

Am obiceiul să citesc bloguri la întâmplare. Un obicei prost. Ar trebui să-mi selectez câteva care au şi conţinut. Nu sentimentalisme roz-bombon.

De câte ori dau peste bloguşoare din-astea rozalii – şi astea sunt ca muştele, cu cât e rahatul mai moale cu atât se adună mai multe – mă apucă o senzaţie puternică de greaţă. Uneori merge pân-acolo, că-mi trebuie suc de lămâie ca să-mi revin.

Iată câteva exemple de elogii iubitoare, peste care-am dat în mod absolut regretabil:

• Exemplul 1
• Exemplul 2
• Exemplul 3

Ca să previn spumele la gură şi bălăceala în noroi, îmi scriu eu singur mai multe comentarii tipice care-ar putea veni de la niscai retardaţi:

- „Dacă vorbeşti aşa înseamnă că n-ai cunoscut de fapt iubirea, sau ai fost dezamăgit în dragoste şi n-ai putut să treci peste.”

- „Eşti un insensibil. Oamenii ca tine sunt de vină pentru că-n lume există atâta răutate.”

- „Fiecare spune ce simte. Dacă nu-ţi place, nu citi, nu te forţează nimeni.”

- „Poate că într-o zi o să-nţelegi şi tu lucrurile astea, când o să întâlneşti persoana potrivită. Atunci o să-ţi pară rău de tot ce-ai zis acuma.”

Sigur că ăia de gândesc aşa sunt prea spălaţi pe creier ca să mai poată fi recuperaţi. De asta nici nu mai fac eforturi sortite, în mod evident, eşecului.

Cei care încă au o brumă de raţiune o să-nţeleagă că nu de sentimentul aşa-zisei „iubiri” mă iau eu aici, ci de această manieră stupid-romanţată de a-l exprima. De ce trebuie să umpli spaţiul fizic sau virtual cu generalităţi libidinoase?

cand iubesti, lumea din jur devine brusc mai frumoasa sau dispare cu totul atunci cand singurul lucru pe care il mai simti sunt buzele celui iubit. cand iubesti, daruiesti tot ce ai tu mai bun si poti doar spera ca si celalalt va face la fel. si da, cred ca iubirea adevarata nu o intalnesti decat o singura data in viata.

…Te-ai uitat la prea multe filme americane? Ai trecut prin viaţă şi n-ai reţinut decât un singur cuvânt? Ai experienţe extrem de limitate şi simţi cu atât mai mult nevoia să le comunici altora?

Am impresia că-n ziua de azi toată lumea confundă iubirea cu un soi de romantism ieftin şi senil. Dar e complicat să înoţi contra curentului. Cred că mă dau bătut.

Ciumafai

Cică a venit toamna. Mari nostalgii pe liceeni, mari suferinţe pentru cei care revin din concedii, iar ăştia de ne chemăm studenţi mai avem şi noi puţin şi dăm drumu’ la tărăşenie.

Aşa că dacă o iei prea-n serios ai fi tentat să urăşti toamna asta lungă, slabă şi zăludă – cum zice amicul Topârceanu.

Dar hai să lăsăm ifosele: ne e totuşi drag de ea, cu mănunchiul ei de ciumafai pe care, din lipsă de idei, îl abate prin capetele noastre melancolice. Ce să facem dacă ne trec tinereţile, în curând ne trezim căsătoriţi, cu copii, nu mai ieşim în oraş decât cu alte cupluri, aşteptăm ziua de salariu şi concediul, şi în general o ţinem aşa până vine cu pensia peste noi? Hai să ne resemnăm: viaţa trece, iar Pământul se învârte mai departe, nepăsător la gărgăunii noştri.

Probabil că trăim o toamnă a civilizaţiei. Eu aşa cred. Tot ce altădată era sfânt, preţuit, lăudat, astăzi e fad, ipocrit, meschin. O vreme a convenienţelor inutile, golite de sens, supărătoare. Aşa că abia aştept să vină iarnă, să şteargă cu toate şi toţi.

Uimitor cum ne săpăm singuri mormintele.

Un obosit

Da, asta sunt. Obosit de condiţia mea de gânditor caustic. Şi măcar la asta de-aş excela.

Probabil am prea multe gărgăriţe pe scăfârlie. Dar îmi este dor de mine însumi. De când nu m-am mai văzut! Umbra asta obosită care circulă pe stradă nu am cum să fiu Eu. Eu ştiu că sunt mult mai grozav de-atât, chiar dacă n-am fost remarcat.

Fraierii nu-s făcuţi să fie împliniţi în viaţă. Noi suntem o categorie de cetăţeni mereu persecutaţi, rămânem mereu cu buza umflată, suntem tot timpul ţapi ispăşitori.

Aş vrea să-mi ispăşesc oboseala şi să scap. Să fug în Mogadishu. Sau în Antananarivo. Să duc acolo o viaţă de pescar amator. Să nu mai aud de Băsei, Tăricei şi Stoloboci. Să „revin la normalitate”.

N-am nimic cu nimeni

Deci reiau blogu’ ăsta după o pauză binemeritată. O să-ncerc să las impresia că am ceva nou de spus, deşi utilizez aceeaşi goarnă stricată.

Treaba ieşte că sunt sictirit. De lume în general şi de mine în special. Degeaba trăim în „mileniu’ 3”, cum îi zice. Suntem mai îndobitociţi ca niciodată. Ne luăm ochii unii altora cu beculeţe colorate şi născocim cuvinte pretenţioase. – Marketing. Strategie. Economie concurenţială.

Dacă aş avea ceva voinţă, m-aş ţine de treburi serioase, nu de scris chiftele pe un blog. Dar, nu-i aşa, hai cu turma. Să fim „blogări”.