Cutreiam azi – prin parc, evident – iar vântul adia cu exact viteza optimă, ca să mişte uşurel fulgii de plop prin aer. Îţi dădea senzaţia că natura s-a domolit odată cu oamenii, care au uitat mulţumită zilei libere să fie nevrotici şi prost-dispuşi. Şi, în pauza de mâncat friptane şi cozonac, au ieşit să animeze şi ei parcul.
După ce m-am interesat de soarta raţelor şi broaştelor care orăcăiau a împerechere, am luat-o agale spre casă investigând pomii. Deh, frustrarea omului crescut între betoane, care se-ntoarce la natură. Şi ce să văz când ajung pe lângă casă? Au răsărit în intersecţie ceva puieţi de mesteacăn.
Acuma mesteacănul ăsta e un copac la care eu ţin foarte tare. Pe lângă aspectul estetic pe care ţi-l dă mereu coaja lui albă, şi frunzele mărunţele cu muţunaşii de seminţe, mai e cunoscut şi pentru fel de fel de remedii. Aşa c-am pus ochii pe copăcei, hotărât să-i supraveghez cu maximă atenţie. Să nu cumva să o ia şi ei din loc, urmând exemplul altor arbori concitadini.


Vorbeam zilele astea cu un prieten despre vreme. Amândoi aveam următoarea dilemă. La televizor ne zic mereu când sunt zile însorite cât de frumos o să fie. Iar când vine ploaia parcă se crispează, ca şi cum e ceva negativ în asta.
Tiptil, cu paşi mărunţi, se strecoară fără larmă şi te fură în lumea lui tăcută, lipsită de griji şi de nelinişti. Cine oare e acest domn tacticos şi subtil, cu care zilnic te întâlneşti, şi totuşi nu ajungi niciodată să-l cunoşti?
