Discuţie despre clişee

Nemţii. Un popor corect, zice stereotipul. Calculat, rece, precis. Sigur că nu-i totdeauna aşa. Cu punctualitatea nu stau aşa bine cum se zice. De multe ori sunt de-a dreptul risipitori. Se pierd în detalii şi formalităţi. Nu vreau să îi acuz, doar să fiu mai realist.

Personal mă simt mai bine în ţară, cu toate relele noastre. Ce-mi place totuşi în Germania e că bârfa-i ceva destul de rar. În România e îngrozitor: aproape nu poţi face nimic fără să te vorbească cineva de rău. Îmi place că poţi veni cu propuneri de-a face altfel fără să-şi simtă cineva autoritatea lezată. În sfârşit, îmi place relaţia firească dintre studenţi şi profesori. Profii nu cer de la noi mai mult decât putem duce, şi nici studenţii nu încearcă să copieze la examene. Chiar dacă uneori e de-a dreptul facil. În ţară sunt încă hoarde de profi care se-aşteaptă să-nveţi romane. Iar cursurile răsar pe sub bănci după nici 5 minute de examen.

De ce prefer totuşi România? Poate pentru că societăţile vestice au ceva comod, steril, o autosatisfacţie care mă scoate din minţi. Oamenii par să-şi fi pierdut idealurile, dorinţa de mai bine. Şi nu cred să fie vreun loc unde să nu se poată „mai bine”. Nu atât pe plan material – pentru că deja au ajuns foarte departe. Modul de viaţă ar putea fi însă mai „artistic”, mai interesat de cunoaştere, mai dornic de acţiune. E adevărat, românii nu sunt în general deloc puşi pe fapte. Dar am sentimentul că găseşti mai uşor oameni cu preocupări diferite, cu idealuri deosebite. Avem parcă mai multă diversitate.

Eseu despre biclă

Ieri am săvârşit măreaţa faptă de a-mi lua bicicleta de la reparat. Asta după ce-am avut cauciucul spart mai bine de-o lună. Timp în care am fost şi-n vacanţă, ce-i drept. Am fost extrem de fericit, desigur. Cu tot cu răceala cu care m-am ghiftuit, nu m-am putut abţine să nu pedalez la greu.

Cine nu ştie să meargă pe biclă nu ştie ce pierde. E util şi recreativ în acelaşi timp. Poţi s-ajungi repede şi fără bătaie de cap unde vrei. Nu te stresezi aşteptând autobuzul. Nici nu leneveşti la volan, cum e acuma moda.

Păcat că-n România nu prea se practică mersul cu bicicletă, ca-n ţările din Europa de Vest. Până şi mecanismul fizic mi se pare genial: simplu, rezistent, uşor de reparat, plăcut ca aspect. Spre deosebire de alte invenţii moderne „seci”, cred că o bicicletă chiar poate fi iubită. Nu-i aşa?

Despre vremuri vechi şi consilieri noi

În ziua de azi una din cele mai la modă „profesii” este cea de consilier. Adică o persoană cât se poate de respectabilă, cu un anumit statut social şi economic, care produce serviciul de a… da sfaturi. Desigur, pe baza unor expertize, studii sociale şi unor „ani de experienţă” în activitate. Nimic de reproşat.

Timpurile revoluţiei ţărăneşti din Anglia, când bandele de ţărani în frunte cu Wat Tyler intrau în Londra şi îi trăgeau de bărbi pe consilierii tânărului rege, par să fie de mult apuse. Din sec. 14 până în sec. 21 consilierii au ajuns inclusiv la ţară. Azi n-ar mai surprinde pe nimeni ca până şi pădurarul să aibă consilier. Doar se ocupă cu „administrarea domeniului public”.

Dar mai sunt şi consilieri de poveste. De exemplu, cei din Povestea spărgătorului de nuci. Aceştia, votând desigur de formă, acordau regelui putere nelimitată, pentru a pedepsi ticăloşia săvârşită de doamna Şoricioaică şi neamul ei, acuzaţi de a fi mâncat slănina.

Nu, acum consilierii se ocupă cu „managementul proiectelor”, cu recrutări pentru companii sau aprobarea studiilor de fezabilitate. Ei sunt cu toţii nişte doamne şi domni foarte distinşi, cărora li se cuvine cea mai mare stimă.

Paradoxal totuşi că, într-un timp în care consilierea profesională e ceva la ordinea zilei, oamenii sunt tot mai frustraţi la locul de muncă. Cu siguranţă e pură întâmplare. Că doar armata noastră de consilieri e pregătită ireproşabil. N-am dreptate?