Anul Nou pentru marmote

Stând eu aşa şi aşteptând să vină vremea s-o tulesc pe unde „petrec Revelionul”, am avut următoarea străbatere. Mi-am dat seama că nu pot „întâmpina Noul An aşa cum se cuvine”, fără să aflu ce face marmota Bobak în această perioadă.

Ştiţi cu toţii, cu siguranţă, că specia aceasta locuieşte stepele din Europa de est şi Asia centrală. Desigur că, la fel ca orice marmotă care se respectă, şi marmota Bobak hibernează iarna. Uneori chiar timp de jumătate de an – pentru că, nu-i aşa, îşi permite, neavând grija zilei de mâine, ca orice contribuabil cinstit al zilelor noastre.

Acuma ce mai e interesant la aceste animăluţe e că s-au răspândit în aşa-numitul bazin Uvs Nuur. Adică locul unde-a existat un lac imens în timpurile vechi, pe când pământul nu era încă rotund. În aceste ţinuturi uitate de lume aşteaptă ele Revelionul, fără petarde şi artificii, fără muzică în difuzoare sau petreceri cu mult alcool.

Sigur că da – ar răspunde poate vreun sceptic – pentru că lor nici nu le trece prin cap că-n noaptea asta se sărbătoreşte „cumpăna dintre ani”. Însă pentru cei care n-au devenit atât de grobiani încât să creadă că numai oamenii ar avea Revelioane, voi dezvălui aici următorul secret. Marmota Bobak ştie foarte bine ce se întâmplă în această noapte, deoarece fără îndoială că în secolul vitezei veştile ajung instantaneu chiar şi în ultima vizuină din stepele din Uvs Nuur. Dar ceea ce mai ştie ea şi oamenii încă n-au aflat – sau poate că au uitat – e că nu e neapărat nevoie de zgomot şi hărmălaie ca să te distrezi. E de-ajuns să te simţi bine la tine-n vizuină.

Chiar dacă nu-mi place mie,
Anul Nou, cu bucurie!

Nimic interesant

N-am mai scris nimic de ceva timp. Pe de o parte, fiindcă am revenit pentru câteva săptămâni în ţară. Pe de alta, pentru că nu ştiu dacă foloseşte cuiva ce scriu eu aici. În fond nu fac decât să înşir trei idei la o margine de internet. Idei pe care le citesc câteva persoane, dintre care unele se-ndură să mai şi răspundă. N-am nici măcar răbdarea şi cred că nici timpul să promovez acest „loc de dat cu capul”. Sau, mă rog, cu părerea. După caz.

Paradoxul banalului

Am momente când tare mă mir. De lume, şi de mine însumi. Mă uit pe geamul din autobuz şi văd o ţară care nu e cea-n care m-am născut. Un oraş diferit de cele-n care-am crescut. Oameni care nu vorbesc limba mea maternă, şi tot aşa. Multe clădiri cu luminile aprinse cărora nu îndrăznesc să le ghicesc scopul. Multe maşini conduse de oameni cu vieţile lor, interesele lor, calităţile şi defectele lor.

Acum un an dacă m-ai fi-ntrebat nici nu-mi trecea prin minte că voi fi acum aici. Acum un secol nimănui nu i-ar fi dat prin minte câte lucruri ne sunt accesibile astăzi. Avioane, telefonie mobilă, internet, carduri bancare, PET-uri şi alte invenţii recente socotite ca deplin normale.

Ce bizară mi se pare această „normalitate”, ce multe lucruri se strecoară subtil în dezvoltarea personală sau generală, fiind privite ca de la sine înţelese. Ce diferenţă între bunicii mei, care n-au învăţat bine nicio limbă străină, şi posibilitatea pe care o am, de-a vorbi cu nemţii în germană ca un lucru absolut firesc, banal chiar. Ce diferenţă şi faţă de lumea de-acum un veac, care abia inventa primele utilităţi bazate pe curent electric. Spre deosebire de consumul colosal cu care suntem obişnuiţi, aflat tot mereu în creştere. Oamenii de-atunci încă mai mergeau duminica la biserică. Oamenii de azi merg în pub-uri, beau alcool cu generozitate, discută filmul de aseară.

Şi din toate astea, singurul lucru care mi se mai pare ciudat e cât de repede ne-am adaptat la un stil de viaţă complet diferit. Cât de firesc este pentru noi să facem lucruri pe care altădată nici nu le-am fi putut visa. Şi cât de repede am dat uitării tot ce până nu demult ar fi fost normalul.

Clişeul Amsterdam

Am vizitat weekend-ul ăsta renumitul oraş Amsterdam, capitală mondială a libertinismului. Din punct de vedere arhitectonic arată chiar bine. Cu multe canaluri, poduri, trafic foarte redus în centrul imens (dar „sufocat” de comerţ) etc.

Evident, sunt multe lucruri interesante de văzut acolo. Renumit e de pildă muzeul Van Gogh. Dar „oferta” e foarte largă.

În mod la fel de evident, majoritatea turiştilor sunt interesaţi în primul rând de clişeele oraşului: iarbă, „red light district”, bere Heineken. Fascinaţia (destul de adolescentină) a fructului interzis e prezentă din plin. Deşi realist vorbind în alte părţi interdicţia e mai mult formală, deh, acolo lucrurile sunt cât se poate de la vedere.

Concluzia vizitei: un oraş care poate fi foarte plăcut, dacă ştii ce să vizitezi. În schimb o droaie de turişti interesaţi mai mult de „brand” decât de spiritul locului.