Lupta pentru putere, lupta pentru adevăr

Două drame am urmărit zilele trecute. Fiecare impresionantă deşi în moduri total opuse.

Prima din ele, cunoscuta piesă „Richard al III-lea” de Shakespeare, pe care-am văzut-o duminică împreună cu Stefania (o prietenă italiancă), prezenta decăderea la care te duce obsesia puterii. Însingurarea şi disperarea care te cuprind. Subiectul este, cred, destul de cunoscut. După moartea tatălui său, Richard al III-lea îşi elimină rând pe rând toţi concurenţii la tron prin înşelătorii şi crime josnice. Ajunge însă în cele din urmă să nu se mai suporte nici măcar el însuşi, să îşi urască propria fire ahrimanică. Foarte vie mi s-a părut scena în care, în noaptea dinaintea bătăliei finale, stafiile celor pe care-i ucisese îi apar în vis spunându-i: „disperă!… mori!…” A doua zi Richard moare într-adevăr în mod tragic pe câmpul de luptă, strigând celebra replică: „Regatul meu pentru un cal!”

Cealaltă dramă a fost un film tot pe o temă istorică. Şi anume, un manifest anti-nazist lansat de câţiva studenţi ai universităţii din München în 1943, pentru care au fost apoi executaţi. Deşi nu sunt în general un adept al filmului, povestea chiar m-a impresionat prin intensitatea ei. Filmul se cheamă „Sophie Scholl – ultimele zile”, şi arată în primul rând un fel de bătălie psihologică. O bună parte prezintă interogatoriul la care e supusă Sophie de către Robert Mohr. Acesta, deşi îi e ostil, se străduie s-o înţeleagă, cu atât mai mult cu cât i-ar fi putut fi tată. Pentru el totul trebuia să urmeze litera legii, indiferent dacă e dreaptă sau nedreaptă. Nu mai încape loc pentru noţiuni ca aceea de „conştiinţă”. În final, după un proces mizerabil, Sophie este ucisă împreună cu fratele ei şi un prieten. Imaginile îţi trezesc totuşi sentimentul că a fost o moarte demnă, o moarte pentru adevăr.

Sentimentul de abandon

Nesiguranţa e ceva foarte apăsător. Trăim în era relativismului şi aproape că nu mai este nimic cert. Nimic care să nu poată fi contrazis.

Există azi din ce-n ce mai mulţi oameni inteligenţi, având din ce-n ce mai multe puncte de vedere. Şi, paradoxal, fiecare are dreptate în felul lui. Ceea ce te face să te-ntrebi unde mai e adevărul. Sau, ca Pilat în Evanghelia lui Ioan: „ce este (până la urmă) adevărul?”

Cred că senzaţia pe care o au mulţi „căutători” astăzi e că viaţa culturală, care părea altădată relativ unită, mai puţin diferenţiată, acum se sparge în mii de bucăţele. Şi este tot mai dificil să ai o imagine de ansamblu. Ceea ce altădată era fecundat prin intervenţia care aducea acea binecuvântare a lumilor spirituale, acum e arid şi sec, fad, dar enorm diversificat.

N-aş vrea deloc să se revină la o cultură „unitară”. Însă acest sentiment de-a fi rămas în lume fără ocrotirea unei puteri superioare (deşi îi înţeleg sensul) mi se pare totuşi adeseori exasperant. Şi cred că nu numai mie.

Evadarea din absurd

Încă de când eram la liceu am început să văd viaţa socială, aşa cum arată de obicei, ca un joc bizar, aproape pueril. Investim în ea multă pasiune pentru tot felul de iubiri trecătoare, intrigi, conflicte fără sens etc. Ne luăm tot timpul după modă. Trăim într-un şir nesfârşit de convenienţe. Îi criticăm pe alţii pentru că nu ne seamănă. Totul se învârteşte la nesfârşit în jurul aceloraşi clişee, aceloraşi replici „fumate” ş.a.m.d.

De regulă oamenii se iau foarte-n serios, sunt foarte pătrunşi de ei înşişi, de ce li se-ntâmplă. Se simt satisfăcuţi dacă-i dau cuiva peste nas, dacă obţin cine ştie ce mizilic. Chiar şi numai dacă-şi cumpără ceva nou.

Recunosc că-n general toate astea nu mă interesează mai deloc. Bravo lor, celor care ştiu să trăiască după convenienţe. Eu nu sunt în stare. Mi se pare un joc al absurdului, al hazardului, al banalului. Mă plictiseşte să tot aud discuţii despre fotbal, politică, sex. De fiecare dată se spun aceleaşi lucruri, şi totuşi ele trezesc mereu interesul. Excelent! s-o ţină tot aşa dacă au chef.

Am avut totuşi norocul să întâlnesc şi persoane (destul de puţine din păcate) care se mai interesează şi de alte probleme. De ce economia a ajuns atât de risipitoare? De ce oamenii devin tot mai plictisiţi şi fără chef? De ce viaţa religioasă e considerată mai nou o simplă ideologie? ş.a. Nu trebuie să fii intelectual ca să-ţi pui asemenea întrebări. De altfel sunt foarte mulţi profesori universitari care nu au nici pe departe asemenea dileme. Trebuie însă să-ţi doreşti sincer să înţelegi timpul în care trăieşti: cum de s-a ajuns aici, ce poate fi schimbat.

Dar mereu intervine şi o doză de neputinţă. N-ai pur şi simplu cum să înlocuieşti dintr-o dată o mulţime de obişnuinţe practicate în virtutea inerţiei, care şi-au pierdut de mult sensul, şi nu mai pot fi revitalizate.

Şi totuşi undeva în sufletele oamenilor există dorul pentru ceva nou. Dar el se pierde de cele mai multe ori în goana după acel „nou” senzaţional, care să atragă cât mai repede atenţia. Sau poate pur şi simplu am devenit prea comozi.

Când ţi-e somnul mai lin…

Azi-dimineaţă mă trezeşte un vuiet şi-un hârâit de ziceai că taie cineva cu drujba afară. Nu era tocmai drujbă, dar funcţia e asemănătoare. Nemţii umblă toamna cu nişte maşinării în care bagă frunze şi crengi uscate, pe urmă le toacă bine-bine şi le „scuipă” înapoi la rădăcina pomilor. Trecând peste faptul că să dai drumul la măgăoaie la 8 dimineaţa într-o zonă cu cămine studenţeşti e cam lipsit de consideraţie, ca să nu zic altfel, mi-am pus şi eu retoric întrebarea: de ce să foloseşti aşa ceva?

Răspunsul nu e greu de dat: e un caz tipic pentru civilizaţia modernă. Acolo unde natura nu-şi face treaba suficient de repede, hai s-o „grăbim” noi ca să rezolvăm problema. Doar suntem într-o epocă în care agricultura se face cu îngrăşământ chimic. Animalele sunt hrănite cu hormoni de creştere şi antibiotice. Azi unii urcă şi pe munte cu maşina, iar alţii îşi învaţă copiii de la 3 ani alfabetul.

Rareori se mai gândeşte cineva că, dacă lucrurile cer în mod normal un anumit timp, atunci există şi un motiv pentru asta. Grăbind prea mult latura fizică a lucrurilor, latura lor eteric-sufletească se atrofiază, se piperniceşte. N-am să discut acum mai pe larg subiectul, dar poate revin într-o zi când mă trezesc ceva mai… omeneşte.