„Convieţuirea” cu computerul

Computerul e în orice caz o maşinărie foarte bizară. E extrem de eficient în administrarea şi transmiterea informaţiei. Şi asta într-un mod atât de simplu, încât te întrebi cine e în realitate mai inteligent – omul sau maşina.

Toate beneficiile lui derivă din faptul că „pune la treabă” într-un mod foarte performant un element chimic, purtător al calităţii de a expedia aproape instantaneu date prin intermediul impulsurilor electrice: siliciul, folosit în orice chip din computer, de la microprocesor până la cel pe care-l „zgândări” când mişti mouse-ul.

Pe de altă parte acest aparat atât de indispensabil civilizaţiei moderne are prostul obicei de a te face dependent de el. De-a te atrage într-o lume atractivă şi colorată, uneori demonic de frumoasă, cu care lumea din ce în ce mai poluată şi mecanizată concurează cu greu.

Şi întrebarea care se naşte în mod inevitabil este: e oare posibilă o relaţie conştientă cu computerul? Sau suntem condamnaţi să devenim prizonierii unei „realităţi” virtuale care ne satisface plăceri vizuale, auditive, de comunicare ş.a.m.d.?

Pentru unii nu e încă foarte dificil, pentru alţii (între care mă număr) e o problemă serioasă de autocontrol. Îl deschizi cu simplul scop de a trimite un mail sau a căuta o informaţie. Şi te trezeşti peste juma’ de oră că te-ai uitat la 5 filmuleţe pe YouTube. Ai stat la taclale despre nimic pe instant messenger. Poate ai uitat complet că-ţi propusesei să nu pierzi vremea, fiindcă aveai ceva de făcut.

Sper totuşi că-n viitor, deşi grafica va deveni din ce-n ce mai ademenitoare, iar computerul va „şti” să facă tot mai multe lucruri utile, să învăţăm şi cum să-l stăpânim realmente. Să nu ne lăsăm subjugaţi de o forţă care ne oferă într-un mod mult prea facil plăceri ale simţurilor. Pe scurt: să arătăm în mod clar care e posesorul şi care instrumentul.