Lumea aşa cum nu mai e

Am citit în ultima vreme tot felul de impresii despre viaţa de altădată. Despre copilării petrecute la ţară, despre ierni „îmbelşugate” în zăpadă, despre bucuria traiului simplu etc. Şi de fiecare dată când aud aşa ceva nu pot să nu empatizez cu persoana care îşi „deapănă amintirile”. Pentru că acest dor după timpuri mai mult sau mai puţin idilice îl am şi eu înrădăcinat în lăuntru.

Pe de altă parte cred totuşi că uităm prea uşor cât de comodă e viaţa cu care ne-am obişnuit. Cine-şi imaginează că trăieşte prost fiindcă s-a născut în România, ar fi bine să se gândească puţin de câte bunuri materiale beneficiază, la care acum jumătate de secol nici nu te puteai gândi. Şi ar fi poate tot atât de surprins să vadă cum şi în Germania, unde mă aflu acum, sindicatele fac grevă pentru că lucrătorii consideră că „mor de foame”. Iar pensionarii îşi închipuie că n-au destui bani.

Există astăzi nemulţumiri în sufletele oamenilor de peste tot. Şi de obicei sunt obişnuiţi să dea vina pe alţii. Dar nu „alţii” sunt de vină că nu mai e cum era odată. Ţăranul de azi se uită seara la televizor, iar copiii veniţi în vacanţă la bunici se joacă „la calculator”. Fiindcă noi am devenit atât de ataşaţi de aceste lucruri, încât ne-am simţi privaţi de ceva dacă am renunţa la ele.

Nu „alţii” sunt vinovaţi nici pentru faptul că anotimpurile se dau peste cap din cauza poluării. De câte ori cumpărăm o banană, chips-uri sau ciocolată, dintr-un magazinaş din cine ştie ce sat uitat de lume, plătim şi pentru vapoarele, tirurile şi maşinile care le-au transportat, eventual fabricile unde-au fost făcute ş.a.m.d. Toate astea consumă derivaţi ai ţiţeiului, toate poluează.

Cred că n-ar trebui să ne mire deloc dacă urmaşii noştri ne vor numi „generaţia egoiştilor”. Egoişti pentru că risipim fără nicio jenă. Pentru că epuizăm resurse fără să ne dăm seama. Pentru că am dus până la extrem iluzia că dacă înconjori ceva cu un gard şi declari proprietate privată, atunci eşti într-adevăr mai bogat ca înainte. Şi nu vreau să ţin aici vreun discurs ecologist sau stângist. Fiindcă toate astea trebuiau să se-ntâmple cândva. Mai devreme sau mai târziu, n-are nicio importanţă. Important e că ne trage cineva de mânecă: „Trezeşte-te! Conştientizează ceea ce faci tu, ce face societatea în care trăieşti.”

Spre binele sau spre răul nostru, un lucru e clar. Nu mai trăim „vremurile de altădată”. Nu puteam rămâne copii la nesfârşit. Până şi copiii din ziua de azi sunt obligaţi să ajungă maturi mult mai repede.

Dar azi există totuşi ceva nou, ceva care vine dinspre lumile spirituale către sufletul omenesc şi-i zice: „Multe lucruri interesante aţi făcut tu şi semenii tăi în ultimele secole. Aţi răspândit scrisul şi cititul, cartea tipărită, fotografia. Aţi avut idealuri iluministe, aţi proclamat ateismul şi supremaţia ştiinţei. Aţi dezvoltat economia, şi aţi diversificat enorm modalităţile de satisfacere a nevoilor de bază. Dar iată că până la urmă toate se-ntorc împotriva voastră şi aveţi de ales. Ori rămâneţi la această cultură lipsită de idealuri şi fantezie, şi vă autodistrugeţi mai devreme sau mai târziu, ori căutaţi ceea ce vă lipseşte acolo unde puteţi găsi cu adevărat noul. Acolo unde se află izvorul compasiunii, cunoaşterii şi artelor, şi care face ca viaţa să merite într-adevăr trăită. Decizia stă în mâinile voastre.”

„Convieţuirea” cu computerul

Computerul e în orice caz o maşinărie foarte bizară. E extrem de eficient în administrarea şi transmiterea informaţiei. Şi asta într-un mod atât de simplu, încât te întrebi cine e în realitate mai inteligent – omul sau maşina.

Toate beneficiile lui derivă din faptul că „pune la treabă” într-un mod foarte performant un element chimic, purtător al calităţii de a expedia aproape instantaneu date prin intermediul impulsurilor electrice: siliciul, folosit în orice chip din computer, de la microprocesor până la cel pe care-l „zgândări” când mişti mouse-ul.

Pe de altă parte acest aparat atât de indispensabil civilizaţiei moderne are prostul obicei de a te face dependent de el. De-a te atrage într-o lume atractivă şi colorată, uneori demonic de frumoasă, cu care lumea din ce în ce mai poluată şi mecanizată concurează cu greu.

Şi întrebarea care se naşte în mod inevitabil este: e oare posibilă o relaţie conştientă cu computerul? Sau suntem condamnaţi să devenim prizonierii unei „realităţi” virtuale care ne satisface plăceri vizuale, auditive, de comunicare ş.a.m.d.?

Pentru unii nu e încă foarte dificil, pentru alţii (între care mă număr) e o problemă serioasă de autocontrol. Îl deschizi cu simplul scop de a trimite un mail sau a căuta o informaţie. Şi te trezeşti peste juma’ de oră că te-ai uitat la 5 filmuleţe pe YouTube. Ai stat la taclale despre nimic pe instant messenger. Poate ai uitat complet că-ţi propusesei să nu pierzi vremea, fiindcă aveai ceva de făcut.

Sper totuşi că-n viitor, deşi grafica va deveni din ce-n ce mai ademenitoare, iar computerul va „şti” să facă tot mai multe lucruri utile, să învăţăm şi cum să-l stăpânim realmente. Să nu ne lăsăm subjugaţi de o forţă care ne oferă într-un mod mult prea facil plăceri ale simţurilor. Pe scurt: să arătăm în mod clar care e posesorul şi care instrumentul.