Să-i cântăm prohodul.
Prima parte e obişnuita gargară despre cum s-ar fi format Pământul, în care eu nu cred, dar asta nu mai contează pentru că oricum se duce dracului.
Miting anti-peRFID
7 iunie 2009
Sâmbătă (a 6-a zi din săptămână), 6 iunie (6 a 6-a), între orele 15 (1+5=6) şi 18 (6 seara) s-a desfăşurat un nou miting împotriva actelor cu cipuri biometrice RFID. La vreo două mitinguri anterioare am participat şi eu, acum doar am trecut pe-acolo. Problema e că devine din ce în ce mai mult o chestie „ortodoxă”, în sensul degradat al termenului.
Organizatorii spun lucruri de tipul „cu Dumnezeu alături, noi formăm majoritatea”, „să ne bucurăm ca strămoşii noştri daci, care mergeau la luptă cu bucurie şi se întorceau mereu învingători” şi alte năzdrăvănii care mută atenţia de la dimensiunea de supraveghere şi control public, pe un teritoriu ambiguu, care ţine de reprezentări religioase naive. Să nu fiu greşit înţeles, latura religioasă a problemei poate fi luată cât se poate de în serios, dar nu în felul ăsta vulgarizator. Pe lângă asta nu ştiu de ce au ales data asta cu atâţi de 6, probabil nu şi-au dat seama, dar cine vrea să speculeze îi poate acuza că s-au aliat cu necuratul.
Problema e că tot şirul ăsta de proteste, între care la unele au fost chiar câteva sute de persoane, nu are nicio acoperire în presă. Iniţiativa se propagă foarte lent, pentru că nimeni nu face reportaje pe tema asta. Ar trebui să ne intereseze? Eu zic că da, nu cred în stat şi instituţii internaţionale şi nu văd niciun motiv să le dăm o asemenea forţă de control asupra noastră. Am mai scris despre asta aici.
Nu sunt fanul nimănui
5 iunie 2009
N-am înţeles niciodată conceptul de fan. De ce aş avea eu – adică – un idol? În primul rând, nu-mi foloseşte la nimic. În al doilea rând, dintre persoanele publice, nu e nici măcar una pe care să o admir. Simpatii am, cum am şi pentru oamenii pe care-i întâlnesc. Dar să mă lase cu gura căscată cineva care apare la televizor, încă nu mi s-a întâmplat.
Eu sunt propria mea personalitate, propriul meu model. Unul destul de subţire, ştiu. Dar cel puţin sunt eu însumi, nu adulatorul altuia. Mai ales că undeva în lăuntru sunt convins că vedetele înţeleg chiar mai puţin decât restul oamenilor în ce lume trăiesc. O lume care face celebrităţi fără nicio noimă, doar prin supraexpunere publică. O capsulă stricată pe care mulţi o consideră universul.
Ce e iubirea
2 iunie 2009
Nu, încă n-am descoperit ce e. Dar cel puţin am dat peste o postare despre iubire care m-a încântat. Originală şi expresivă. De ce remarc asta pe blog? Pentru că după atâta pseudo-iubire mă bucură orice „breşă în sistem”. Aşa cum e cea de aici: it’s like…(what?). Citat:
Iubirea e ca o portocala in gat, ca un papagal care se caca pe capul tau, ca o tigaie in care faci zilnic omleta si nu o speli niciodata …
Ziua mondială anti-fumat
29 mai 2009
Duminică, 31 mai 2009, este ziua mondială fără tutun. Susţin această iniţiativă pentru că fumatul e un gest iresponsabil. Mai mult, în România, unde se fumează alandala în locuri publice, e chiar nesimţire. Pe lângă faptul că fumătorii îşi fac rău lor şi viitorilor copii pe care-i vor avea, mă agasează şi pe mine cu fumul lor infect.
O ţară cu o educaţie socială precară cum e asta în care trăim nu are încă o campanie serioasă împotriva fumatului. Numai abureală. Eu aş acţiona fără menajamente. Liceenilor care vor să pară mai şmecheri sau să se integreze fumând le-aş spune că nu sunt decât papagali şi proşti. Majoritatea se apucă atunci de fumat, şi rămân cu un obicei idiot pentru toată viaţa.
În Bucureşti această zi va fi marcată de acţiuni de informare desfăşurare în parcuri. Pentru tineri, UNSR şi HELP organizează de ziua mondială anti-fumat, în parcul Politehnica Bucureşti, evenimentul „Fugi de tutun”. Participanţii sunt aşteptaţi cu bicicleta, rolele sau tenişii pentru concursuri sportive. Evenimentul începe la ora 10:30, în parcul UPB, la coloană. E o ocazie de-a face mişcare la care poţi avea parte de un „borcan” de aer curat. Sper să fie cu folos.
Pichamăriştii au ceva cu mine
28 mai 2009
Am înţeles c-a fost un meci mare ceva, de toată lumea era indisponibilă aseară. În fine, nu vreau să-mi încarc memoria cu inutilităţi, mă plictiseşte numai când mă gândesc la fotbal.
Ce aş vrea să aflu e de ce s-au apucat iar ăştia să zgrăbăleze asfaltul din intersecţia în care stau, că abia îl puseseră astă-iarnă. Şi aş mai vrea să ştiu o treabă: dacă pot să-mi dau demisia din funcţia de om. Nu de alta, dar am constatat că nu-mi aduce niciun beneficiu, doar un car de stres. Măcar aşa, o perioadă, aş vrea să fiu un broscoi de Surinam. Să stau pe o frunză şi să veghez la bunul mers al lanţului trofic. Hap! – încă o muscă – ce mai trai pe mine…!
Trupa lui Papuc
21 mai 2009
Cei care mă cunosc măcar puţintel ştiu că urăsc pe toată lumea. Nu din teribilism, ci din vocaţie. Ei bine, unele din chestiile pe care le urăsc cu cea mai mare pasiune sunt „trupele”. Adică toate adunăturile alea de gargaragii, care chipurile produc „entertainment”. A nu se înţelege greşit, chiar am câţiva prieteni care fac parte din „trupe”. Nu am nimic cu ei personal, ci cu rolul lor „instituţional”: ăla de-a face hărmălaie pe scenă.
De fapt ce mă enervează din cale-afară sunt „aspiraţiile” adolescenţilor. Există o categorie largă care speră s-ajungă fotbalişti, actori, sau cântăreţi într-o trupă. Ca puştanii din filmele americane. Sigur, mai e cealaltă categorie de anvergură, a calculatoriştilor. Rar auzi însă pe careva că visează să ajungă fizician. Sau agronom. Sau cultivator de cactuşi. Să nu mai zic, dacă eşti într-o trupă trebe musai să ai o poreclă. Nu se poate să fii Mihai adică. N-ai avea ce căuta acolo. Tre’ să-ţi zică Jimmy, sau mai ştiu eu cum. Cu alte cuvinte, trupele sunt încă un stereotip pe care îl dispreţuiesc cu maliţiozitate. Le doresc să le moară microfoanele, să li se scurtcircuiteze aparatura, şi în general să cadă de pe scenă şi să plece dracu’ acasă.
Despre poveşti
17 mai 2009
Azi mă simt bine. Ştiu, tre’ să însemnez în calendar. Am dat peste una din poveştile copilăriei mele. Nu una dintre acelea comerciale, cu multe glume, ci una din cele care te lasă visând zile în şir. Dar visând şi trecând la fapte.
Denumirea n-are importanţă. Nu vreau să discut pe text aici. Ce are importanţă e coloritul interior al fiecărei poveşti, care cuprinde în sine o lume cu atâtea nuanţe, cu atâtea detalii. O lume a fanteziei, dar fantezie ce poate fi folosită şi în scopuri ştiinţifice, aparent aride. Cine ştie ce poveşti să spună copiilor, le poate oferi mai multe impulsuri morale pentru viaţă decât toate predicile pe care le-ar putea ţine. Nu acele poveşti cu „învăţăminte”, ci poveştile care lasă o urmă vie în interior, o sensibilitate pentru înţelepciunea lumii. De asta îmi plac poveştile.
Lumea vorbelor
15 mai 2009
Pe mine mă obosesc vorbele. Uneori am discuţii peste discuţii, fără niciun spor. Recent am avut experienţa, să discut a cincea oară un subiect cu cineva. Până acum îmi dădea mereu dreptate. Acum în sfârşit a înţeles ce voiam să spun, deşi am fost suficient de explicit, de fiecare dată. Şi m-a contrazis.
Nu mă deranjează că m-a contrazis. Câtuşi de puţin. Acum cel puţin mă înţelege. Ce mă deranjează e cât efort tre’ să depui, iară şi iară, până să poţi da greutate cuvintelor. Ele au devenit aşa, apă de ploaie. E un paradox pe care n-am să-l pricep, cum oamenii îţi dau dreptate de multe ori, când de fapt cred exact contrariul a ce le spui. Am ajuns să schimbăm fraze goale, să ne ameţim unii pe alţii cu vorbe. Polologhie totală.
Viitorul sună din ce în ce mai rău
3 mai 2009
Acum câteva zile a fost un protest la Palatului Parlamentului (Casa Poporului), în dreptul intrării spre Camera Deputaţilor. Era programat să dureze 4 ore, pe timpul dezbaterii în comisiile parlamentare a ordonanţei de guvern care legiferează actele cu cip RFID (identificare prin frecvenţe radio). Am înţeles ulterior că nu s-a luat încă nicio hotărâre în comisii, urmând să se mai dezbată. Poza alăturată e făcută de mine, care am trecut pe-acolo pe la 11:30, la o oră jumate după începerea protestului. Prin zonă era un grup destul de împrăştiat de vreo 50 de persoane, protestul fiind organizat de nişte tineri ortodocşi.
Mi-a părut rău că doar pe cale religioasă şi în număr atât de mic se protestează împotriva unor măsuri care vor impune controlul asupra tuturor. Practic, deja au intrat în funcţiune paşapoartele şi permisele de conducere biometrice (cu cip RFID) şi cât de curând vor urma şi cărţile de identitate. Organizatorii au distribuit nişte materiale informative slăbuţe ca format, dar cu un conţinut bogat în detalii, din care reieşea că România este primul stat din lume care va include pe cipuri atât imaginea virtuală cât şi amprentele posesorului. Din nou, în timp ce în Grecia şi Serbia au fost proteste de amploare care au blocat implementarea unor asemenea măsuri de control, România este primul stat care se grăbeşte să le pună în aplicare, fără nicio campanie de informare sau dezbatere publică. ONG-urile noastre, cu puţine excepţii, au alte probleme – să bată câmpii despre progresul instituţional şi alte vorbe goale.
Evident, fiind o grupare religioasă, atrăgeau atenţia şi asupra versetelor din Apocalipsă (XIII, 16-17): „[Fiara] a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.”
Acuma, dacă luăm Biblia în consideraţie sau nu, şi cum interpretăm acest pasaj, rămâne la latitudinea fiecăruia. Ce mi se pare remarcabil e că de curând s-au permis în România, printr-o altă ordonanţă guvernamentală, implanturile de cipuri RFID în corpul uman. Deocamdată, doar ca măsură experimentală. Bineînţeles, nimeni nu ştie nimic nici de asta. Implanturile se fac aproape întotdeauna pe mâna dreaptă, şi în viitor cine ştie ce „război împotriva terorismului” va fi motivaţia pentru a ne însemna pe toţi cu câte o monstruozitate din-aia minusculă.
A, şi dacă se vor folosi cipuri RFID active, va fi posibil să îţi schimbe starea prin mici impulsuri pe care nu le sesizezi: de exemplu să provoace somnolenţă sau agitaţie. Calea cea mai sigură spre control. Mă îngrozeşte să mă gândesc că toate astea vor deveni realitate cândva, dar dacă oamenii vor fi aduşi la disperare şi la comoditate, vor accepta orice. Încet-încet, tehnologia îşi face loc şi în corpul uman. Şi asta cu acceptul nostru tacit: un pas a fost când am hotărât să cărăm după noi telefonul mobil pentru că „nu se mai poate fără în ziua de azi”, următorul va fi cipul pe actele de identitate, şi nu va dura mult până îl vom accepta şi în propriul corp. Sinistru, dar cu suficientă spălare de creier, orice e posibil.
